Omul care pleacă departe de Dumnezeu îşi face lui însuşi un mare rău. Dacă omul şi-ar cunoaşte urâţenia lui lăuntrică, n-ar urmări frumuseţi exterioare. Sufletul său are înlăuntrul lui multe pete, dar el nu ştie ce mizerie duhovnicească poartă. Omul cel vechi este un rău chiriaş înlăuntrul nostru şi, ca să plece, trebuie mai întâi să dărâmăm casa şi să începem s-o construim din nou, ca să apară omul cel nou.

Atunci când omul îşi urmează propria voie şi nu-şi curăţeşte conştiinţa, aceasta prinde puţin câte puţin zgură şi devine nesimţitoare. Şi astfel păcătuieşte şi se simte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Dacă omul nu se străduieşte să-l cunoască pe omul cel vechi, ca văzându-şi urâţeniile lui să-şi umilească firea, smerenia nu poate să-i devină stare, ca harul dumnezeiesc să rămână cu el.

Omul foarte păcătos are şi mult „material” pentru smerenie, iar multa smerenie atrage harul dumnezeiesc. Şi este de ajuns ca omul să evite în continuare pretextele şi pricinile ca s-o păstreze. Prin spovedanie, omul aruncă dinlăuntrul lui ceea ce este nefolositor şi dă roade duhovniceşti. Din momentul în care omul le justifică pe cele nedrepte, se înstrăinează de Dumnezeu şi de harul dumnezeiesc. Şi apare înstrăinarea între om şi Dumnezeu. Şi ori de câte ori tai relaţia cu El este ca şi cum ai construi un perete despărţitor între tine şi Dumnezeu.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Mica Filocalie, Editura Egumeniţa, 2009, pp. 35-36)