Încercat de toate suferinţele pe care omul le îndură, autorul Ecleziastului, ca un strigăt de groază şi de deznădejde a aruncat acest dispreţ vieţii: „Am urât viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare, că toate sunt deşertăciune şi vânare de vânt” (Ecleziastul 2, 17). Tot suferinţa l-a făcut şi pe Iov să spună că omul se naşte ca să sufere:

„Adu-ţi aminte că viaţa mea este duh, că ochii mei nu vor mai vedea cele bune. Ochiul celui care mă privea, n-o să mă mai vadă. (…) Ca un nor ce trece pe cer, aşa se va pogorî omul în locuinţa morţilor, şi nu se va mai înălţa niciodată” (Iov 7, 7-9).

Din această singurătate în care trăieşte omul, şi în care suferinţa l-a aruncat ca într-un abis, într-o sforţare puternică încearcă să iasă, punând puţin câte puţin stăpânire pe sufletul său. În loc să se lase omorât de suferinţă, sufletul va încerca să facă din ea un prilej de meditaţie profundă şi de înălţare. Va ajunge să înţeleagă că: „Nimic nu ne măreşte ca o mare durere”. Sau, cum zice Sfântul Apostol Pavel: „nu numai atât, ci noi ne lăudăm în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea curăţire, iar curăţirea nădejde” (Romani 5, 3-4).

Într-adevăr, aşa cum din fierul turnat în foc se pot face lanţurile puse în jurul gâtului unui popor în robie, tot din fier se poate face şi spada care-l eliberează. Tot aşa, din suferinţe omul poate face şi prilejul care-l omoară (sufleteşte) şi mijlocul care să-l înveţe ca altă dată să se ferească de tot ce-l poate face să sufere. Prin suferinţă omul ajunge să se purifice, să se desăvârşească, să-şi înalţe sufletul, să se sfinţească şi să se creştineze.

(Din învăţăturile Părintelui Arsenie Boca – Despre durerile oamenilor, vol. IV, Editura „Credinţa strămoşească”, 2006, pp. 10-11)