Printre nuanțe – pictăm sau mâzgălim destinele copiilor noștri?

Atunci când patimile sunt tratate drept virtuți, iar virtuțile par îndeletniciri rușinoase, este evident că vremurile au devenit pe măsura persoanelor care le croiesc: superficiale și găunoase. Între zări prea viu colorate pentru a fi reale, printre obiecte de recuzită, trăim dezamăgiri cotidiene și ne creștem copiii fără a ne preocupa de efectul pe care inversarea ori amestecarea valorilor, după un model cvasicromatic, îl va avea asupra viitorului nostru. Asupra devenirii lor – încorsetată de reguli adoptate adesea, „pe genunchi” și supuse nuanțării, interpretării, eludării.

Trebuie să recunosc că am fost, mult timp, intimidat până la frustrare de acele persoane care percep, cu o deosebită acuratețe, nuanțele. Pentru mine, cel mai adesea, roșul este roșu, verdele este verde, iar albastrul este albastru. Consider, așadar, nu imposibil, dar inutil de chinuitor să identific – dincolo de aplicarea în domeniul artei – diferența dintre mov, lila și fucsia/ magenta (este un exemplu), în timp ce alții disting și numesc perfect nuanțe complicate, determinându-mă uneori să cred, eronat, că inventează cuvinte.

În ceea ce privește viața de zi cu zi, am descoperit, încă din copilărie, că este supusă unor abordări similare, ceea ce face ca faptele noastre să nu fie doar bune sau rele, cum ar fi, cred eu, mai simplu și firesc – ci să capete o multitudine de nuanțe specifice. Iar acest lucru mă determină, adesea, să tac, pentru ca aprecierile mele, lipsite de subtilitatea identificării varietăților unor note particulare, să nu fie luate în râs.

Aduse din condei și supuse unei „cromatici” cu aer elitist, descrierile comportamentului uman apar așa cum nu sunt, căpătând adepți și spectatori fideli, dispuși să jertfească mult timp și mult suflet pe altarul zgrunțuros al nuanțelor. Deoarece, privite din toate unghiurile, cu ochii întredeschiși conectați la o minte ațipită, toate lucrurile se rezumă la simple aspecte nesemnificative, ridicate la rang de tot unitar și cocoțate pe absurdul postament rezervat certitudinilor fără argumente reale. Nu este greu să observi anumite nuanțe, bune sau rele, dar este teribil de complicat să le utilizezi ca trăsături definitorii.

Însă, atunci când patimile sunt tratate drept virtuți, iar virtuțile par îndeletniciri rușinoase, este evident că vremurile au devenit pe măsura persoanelor care le croiesc: superficiale și găunoase. Între zări prea viu colorate pentru a fi reale, printre obiecte de recuzită, trăim dezamăgiri cotidiene și ne creștem copiii fără a ne preocupa de efectul pe care inversarea ori amestecarea valorilor, după un model cvasicromatic, îl va avea asupra viitorului nostru. Asupra devenirii lor – încorsetată de reguli adoptate adesea, „pe genunchi” și supuse nuanțării, interpretării, eludării.

O singură faptă bună ne poate ridica pe val, o singură faptă rea ne poate așeza sub vremuri. Un singur gând ne poate transforma, fără putință de întoarcere, existența. Dar unicitatea unei experiențe ori singurătatea debordantă a unui comportament pe planul devenirii nu reprezintă neapărat așezarea noastră, pentru vecie, sub flamura binelui sau a răului. Dimpotrivă. Multe manifestări își dovedesc valoarea post factum și ne conving să le repetăm sau să le abandonăm, după caz. Dar, ceea ce demonstrează necesitatea aplicării discernământului la fiecare pas nu dovedește utilitatea relativizării oricărei experiențe, prin afundarea ei într-o vopsea de nuanță abia exprimabilă.

Asistăm la debutul unui nou an școlar, sub semnul incertitudinii și sub umbra spăimoasă a unui zgomot de fond menit să inducă îndoiala. Regulile au fost expuse, apoi modificate și nuanțate, în așa fel încât doar cine nu vrea nu le înțelege ca fiind niște norme generale, intenționat – cred – eliptice, care vor fi, până la urmă, aplicate diferențiat, în funcție de specificul unităților de învățământ. Se poate afirma că răspunderea, legată binișor cu o funie specifică alpinismului, a fost coborâtă, gradual, până la cel mai mărunt factor de decizie? Probabil. După cum spuneam, cu greu percep nuanțe, iar pentru a evita situarea în derizoriu a aprecierilor mele, lipsite de subtilitatea identificării varietăților unor note particulare, prefer, adesea, să tac...

Trebuie subliniat, însă, cu tușe groase și în culori dincolo de orice dubiu cromatic, că educația copiilor este și trebuie să rămână principala noastră preocupare. Noi am ajuns până aici pe drumuri înfundate, lăturalnice și adesea înșelătoare, respectând norme care s-au schimbat din mers și care ne-au dus ba înainte, ba înapoi, prin hățișul unei legislații în nuanțe nefirești, după principiul: „Lasam pictam, zgriam Ismail! [...] Frumoz pictam, frumoz zgriam” (Radu Tudoran, Toate pânzele sus!). De ce am vrea același parcurs bizar și pentru urmașii noștri?

Ne lăsăm prea ușor convinși că nuanțele trebuie să definească destine, fără ca efortul nostru de a fi buni într-o lume rea să mai conteze. „Omul cu deșertăciunea se aseamănă; zilele lui ca umbra trec” (Psalmul 143, 4), iar nimicurile cotidiene se dovedesc a fi biete furtuni într-un pahar cu apă – și acela de dimensiuni modeste. Până la urmă, din toată paleta cromatică pusă generos la dispoziția noastră de o lume în perpetuă mișcare haotică, eu cred că adevărul este singurul care contează și de la care trebuie puse bazele unei educații reale, fără compromisuri. Restul este, iertată fie-mi comparația, diferența dintre mov, lila și fucsia/ magenta. Detaliu pentru alte vremuri, când vom avea timp...

De la același autor

Ultimele din categorie