Într-o zi, a spus bătrânul către toţi: 

– Părinţilor, iată, vin de departe mireni la mănăstire, cu traistele pline de daruri. Iar noi le primim darurile şi-i lăsăm să plece deşerţi. Nimic nu le dăm înapoi. Căci, cine dintre noi se roagă cu post şi cu lacrimi pentru ei? Sau cine le dă sfaturi şi cuvinte de mângâiere? Cine mai face metanii pentru mireni? Vai de noi, părinţilor! Să ştiţi că o să ne dea Dumnezeu în judecată!

În anul 1927, la hramul Mănăstirii Secu a venit lume multă. Părintele Vichentie i-a primit pe toţi cu dragoste, i-a odihnit şi ospătat; iar din darurile aduse a împărţit la slujitori, la călugări şi la săraci. Văzând aceasta, casierul mănăstirii i-a zis: 

– Părinte stareţ, dar totul împărţiţi? Mănăstirea cu ce mai rămâne, că s-au cheltuit atâţia bani cu hramul?

– Lasă, părinte Eftimie. Astăzi am prăznuit ziua Sfântului Ioan Botezătorul. La hram, mănăstirea nu trebuie să câştige, ci să se roage şi să facă milostenie la toţi. Acesta este un hram adevărat!

Spunea ucenicul că într-o zi de An Nou s-a adunat obştea la stăreţie să ureze părintelui Vichentie sănătate şi să primească binecuvântare. Iar bătrânul le-a zis: 

– Părinţilor şi fraţilor, s-ar fi cuvenit să vă servesc cu câte un pahar de vin, după obicei, dar nu am. Eu, însă, nu vă dau vin, care de multe ori omoară sufletul, ci vă dau cuvinte de folos de la Sfinţii Părinţi, care dau viaţă. Nu aşteptaţi de la mine cuvinte înalte, că cele înalte sunt Sus. Acolo să ne ajute Dumnezeu să ne împlinim cu toţii!

După ce le-a vorbit din viaţa şi învăţăturile Sfântului Vasile, a încheiat, zicând: 

– Să nu ne deznădăjduim, părinţilor, chiar dacă greşim, ci să ne mărturisim, să părăsim păcatul şi să avem nădejde. Că Dumnezeu, ca un Tată bun, mereu ne aşteaptă cu braţele deschise.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 564-565)