Schimonahul Grigorie Bica, de la Mănăstirea Ciolanu din Buzău († 1945)

Părintele Grigorie Bica a fost un călugăr foarte nevoitor din Mănăstirea Ciolanu. Era de loc din Transilvania. Deci, urmând lui Hristos, s-a făcut schimonah în Mănăstirea Ciolanu şi a avut toată viaţa două ascultări – eclesiarh la biserică şi grădinar. Şi atât a sporit în rugăciune, în post şi în smerenie, că toţi se foloseau de nevoinţa lui. La grădină avea doi ucenici pe care îi creştea în frică de Dumnezeu. Uneori le spunea: 

– Fraţilor, să lucraţi la grădină cu dragoste şi fără cârtire, că din truda voastră se hrăneşte în dar atâta lume.

Vara, bătrânul zăbovea la udat grădina până târziu, iar când venea la masă, bucătarul îi spunea:

– Nu mai este mâncare, părinte Grigorie. Pentru ce întârzii şi nu vii la timp, când sună masa?

Dar bătrânul nu se supăra, ci îşi cerea iertare şi se întorcea liniştit la grădină.

La biserică era nelipsit în fiecare noapte. Venea cel dintâi, se aşeza în strană şi zicea rugăciunea lui Iisus.

Odată l-a întrebat un călugăr: 

– Cum mai poţi veni la biserică, părinte Grigorie, că eşti obosit de la grădină?

Iar bătrânul i-a răspuns: 

– Biserica este o corabie ce înoată pe mare. Dacă lipsesc de la biserică, corabia merge înainte şi eu rămân departe de Hristos. De aceea vin regulat la biserică.

Altădată a spus unui ucenic: 

– Toată viaţa mă lupt cu trupul – cu calul acesta nărăvaş – şi fac tot ce pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, să nu mă doboare.

Un frate i-a zis: 

– Părinte Grigorie, dă-mi un cuvânt de folos.

Iar bătrânul i-a răspuns:

– Dintre toate patimile, cel mai mult îl luptă pe călugăr trândăvia şi iubirea de sine, din care se nasc celelalte toate. Că îl îndeamnă vrăjmaşul să-şi cruţe trupul, să mănânce bine, să nu vină la biserică, să nu mai facă metanii şi să doarmă mult. Iar dacă biruieşte călugărul iubirea de sine, uşor biruieşte toate patimile.

Sfârşitul părintelui Grigorie a fost tot aşa de minunat, precum i-a fost şi viaţa. Într-o noapte, pe când se ruga, i s-a arătat un tânăr frumos, călare pe cal, şi i-a spus: 

– Pregăteşte-te, că peste trei zile vin să te iau. Voi veni când va lovi în toacă. 

– Dar tu cine eşti?, l-a întrebat. 

– Eu sunt Mucenicul Gheorghe, patronul acestei biserici, şi am venit să-ţi spun.

Atunci părintele Grigorie şi-a cerut iertare de la toţi, s-a mărturisit, a primit Preacuratele Taine, iar a treia zi dimineaţă, pe când toca la biserică, şi-a dat duhul în mâinile Domnului. Osemintele lui, galbene şi binecuvântate, se păstrează în gropniţa mănăstirii.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 556 - 557)