Se spunea despre el că niciodată nu purta haine noi, ci numai haine vechi, dar întotdeauna curate. Nu avea uneori nici cămaşă de schimb, pentru că totul dădea milostenie. De aceea, purta permanent la gât un fular negru, lung până la brâu, ca să nu-l vadă cineva că nu are cămaşă pe el.

Când părintele Vichentie mergea la Târgu-Neamţ, să facă cumpărături pentru mănăstire, se adunau în jurul lui toţi săracii de pe uliţe, copii orfani, văduve, şchiopi, orbi, cerşetori. Iar sfinţia sa le dădea milostenie cea mai mare parte din bani. Din banii rămaşi, făcea cumpărături şi se întorcea înapoi.

Spuneau ucenicii lui că în vara anului 1928, când a fost numit duhovnic la Mănăstirea Agapia, a trecut muntele numai cu traista în spate, în care avea Sfânta Evanghelie, crucea, molitfelnicul, epitrahilul şi un rând de schimburi. Aceasta era toată averea lui.

Spuneau iarăşi că părintele Vichentie era chemat uneori la praznic în mănăstire, iar el venea cu dragoste. După ce binecuvânta, gusta din mâncare de trei ori, iar paharul cu vin numai îl atingea de buzele sale, apoi zicea: 

– Bogdaproste! Ce bine am mâncat! Dumnezeu să ierte pe răposatul! 

– Mai staţi, părinte, şi mâncaţi cu noi. Nu vă sculaţi flămând de la masă, stăruiau maicile. 

– Am mâncat. Iertaţi-mă. Mă duc, că mă aşteaptă Hristos la chilie! Şi îndată pleca.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 567)