Șirul frumoaselor sărbători din Postul Crăciunului debutează pe 21 noiembrie cu Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, numită popular Vovidenie. Preacurata Pruncă trebuia adusă ca să stea în Casa lui Dumnezeu, deoarece atât Templul din Vechiul Testament, cât şi Preasfânta Maria înfăţişează taina întrupării Mântuitorului Hristos. Templul din Ierusalim oferea imaginea zidită a venirii Izbăvitorului în lume, fapt învederat de cuvintele Domnului, rostite înainte de moartea Sa pe Cruce: „dărâmaţi acest templu şi eu în trei zile îl voi rezidi”, prin care nu făcea referire la templu ca zidire, ci la trupul Său. Aşadar, relaţia tainică dintre templu, ca spaţiu al locuirii lui Dumnezeu pe pământ, şi trupul lui Hristos, luat din umanitate, este mijlocită de Maica Domnului. De aceea, înainte de Crăciun, nu vorbim de întrupare fără a aminti întâi de templul Vechiului Legământ, căci el prefigurează înomenirea lui Hristos. Iniţierea Mariei în taina templului se dovedea, astfel, indispensabilă, deoarece, nu peste multă vreme, ea însăşi va deveni locaş sfânt al prezenţei lui Dumnezeu în lume.

Postirea foloseşte sau dăunează celor mici?

Vă închipuiți ce greu le-a venit drepților părinți Ioachim și Ana să-și închine copilul templului? Cum să nu sufere despărţindu-se de unica și dorita lor fiică? Frumusețea, candoarea, năzdrăvăniile pruncului se vădesc în chip deosebit după doi ani, dar tocmai atunci ei au trebuit să renunțe la satisfacția de a-și vedea copila crescând în căminul lor. Au pus însă împlinirea făgăduinței mai presus de propria lor fericire. Omenește gândind, tind să cred că îndeosebi Ana, ca orice mamă, a suferit. Dar suferința i s-a transformat în bucurie, căci Duhul Sfânt le-a luminat rosturile șederii în Casa Domnului a binecuvântatei lor plămade. Potrivit tradiției, Maria a dus în Templu o viaţă aparte, presărată cu bucuria rugăciunilor, a citirilor sfinte, a postirii, a ascultării. Astăzi, am observat la unele familii aceeași sete de a-și aduce copiii la biserică, de a-i hrăni cât de des cu merindele cerești. Din păcate însă, altele, invocând motive puerile ori vrăjmașe, își privează odraslele de bucuria întâlnirii cu Dumnezeu. Ba mai mult, copiilor nu li se inoculează dragostea pentru Biserică, post, rugăciune. Unii părinți amână postul copiilor, pe motiv că le-ar periclita creșterea ori dezvoltarea psihosomatică. De aceea se pune întrebarea: postirea foloseşte sau dăunează celor mici? Înseși rânduielile bisericești îi scutesc de ajunare, dar nu interzic ca ei să încerce să ţină măcar două trei zile dintr-un post întreg. Nutriționiștii susţin că părinții trebuie să acorde o atenție deosebită calității și cantității de alimente pe care o consumă copiii. Lucru just, altminteri. Dar dacă pe un copil nu-l vom învăța de mic cu postul, la maturitate nu-i va înțelege rostul și rolul în viața lui. Neavând păcate, copiilor nu li se poate cere să se pocăiască: ei nu au de ce plânge. Nevinovăția, inocența, frumusețea copilăriei îi fac privilegiații lui Hristos, Care îi cheamă într-un mod emoționant: „lăsați copiii să vină la Mine!” (Matei 9, 14) Dacă Domnul a spus lăsați, înseamnă că în mod firesc copilul se orientează către Dumnezeu. Celor ajunși la vârsta maturității Mântuitorul li s-a adresat într-un alt fel: „căutați Împărăția lui Dumnezeu!” A căuta presupune caznă, efort, uneori durere, poticnire, lacrimi, iar abia la urmă bucurie. Astfel, fiindcă în cazul pruncilor nu se poate vorbi de lacrimi de pocăință, de ispășire, este greu să le prezinţi înfrânarea de la mâncare ca pe o modalitate de eliberare din starea de păcat. Dar când părinții vor prețui postul ca pe un mijloc de revenire în sine, acasă, în „Sionul bucuriei”, al comuniunii cu Dumnezeu, nepunând accent doar pe latura lui exterioară, ci acordând importanța cuvenită interiorului – schimbării în bine a modului de a fi și de a gândi – atunci vlăstarele lor nu-l vor percepe ca pe o povară, nici ca pe o înfometare, ci îl vor privi ca pe o modalitate de a se apropia de Tatăl Ceresc.

Postul, o sărbătoare a sufletului

Ţinând cont de cele spuse anterior, cum se cuvine să le arătăm copiilor postul, cum să „traducem” pentru mintea lor curată noțiunea acestuia? Un posibil răspuns ar fi următorul: copiii trebuie să vadă că în familie s-a schimbat nu doar dieta, ci și comportamentul, atitudinea, că adulţii au renunțat la tot ce îi înstrăinează ori îi îndepărtează de Dumnezeu.Îndeosebi acum se cade să-i învățăm pe copii beneficiile generozităţii: o jucărie oferită unui copil sărac îi va aduce dăruitorului o nebănuită bucurie. Părinţii pot încerca să-i determine pe cei mici să stea mai puțin la calculator, acordându-I, în schimb, lui Hristos mai mult timp: fie citind o rugăciune scurtă, dar expresivă, fie ascultând o istorioară religioasă. Micii școlari şi-ar putea spori atenţia faţă de colegii de clasă mai triști, singuratici, lipsiți de mijloace materiale sau faţă de bătrânii din jurul lor. Tot post reprezintă şi încercarea de a deveni mai ordonați, mai binevoitori cu natura: cu vietățile sau plantele. O asemenea abordare le va facilita o înţelegere profundă a lumii înconjurătoare ca dar al lui Dumnezeu pentru om, motivându-i temeinic să adopte o atitudine responsabilă faţă de darul sfânt al vieţii, al biodiversităţii. Postul şcolarilor va viza, în egală măsură, educarea meticuloasă a vocabularului, gesturilor, intențiilor, a dorințelor, eliberându-le de carapacea teluricului și orientându-le către Cer. Sigur, toate trebuie făcute cu dreaptă socoteală. Esențial este ca părinții să nu le impună copiilor postirea, ci să caute să le-o prezinte ca pe-o bucurie, o sărbătoare a sufletului, o binecuvântare a casei și o pregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeul  copilul.