† Petroniu

Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului,

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor

creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:

Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,

iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

După şapte săptămâni de post, de pregătire, de primenire și de înnoire sufletească am ajuns în măreaţa zi a Învierii. Astăzi firea noastră cea căzută în păcat și îndepărtată de Dumnezeu prin neascultarea protopărinților Adam și Eva din rai a fost restaurată de Fiul lui Dumnezeu întrupat și răstignit pentru noi și a noastră mântuire, despre care Sfântul Apostol Petru a mărturisit înaintea celor care erau de față la Pogorârea Sfântului Duh în Ierusalim că „Dumnezeu L-a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toți Îi suntem martori” (Faptele Apostolilor 2, 32).

O frumoasă cântare bisericească din această perioadă binecuvântată glăsuiește că în urma învierii Domnului Hristos din morți toate s-au umplut de lumină: „şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt”. „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută că a înviat Hristos, bucuria cea veşnică” (Canonul Paştilor, cântarea 1).

Fiind plini de bucurie duhovnicească, de marile praznice, noi ne urăm unii altora: „Sărbători fericite!”. Şi cu adevărat dacă Dumnezeu este prezent în inima noastră, ele devin zile de pace, de linişte, de odihnă, de bucurie, atât cât le este posibil oamenilor pe pământ. Sărbătorile ne fac viața mai frumoasă şi sunt aşteptate cu mult drag de către fiecare dintre noi.

Chiar dacă sărbătorile ne produc mare bucurie, Sfântul Ioan Gură de Aur a scris că: „cea mai frumoasă sărbătoare este conştiinţa curată”, căci conştiinţa trează, acest misterios judecător pus de Dumnezeu în adâncul fiinţei noastre, ne dă pace sufletului şi încredere, când drumul vieţii noastre este cel adevărat, iar atunci când rătăcim calea ne mustră, după cum a afirmat Sfântul Apostol Pavel, „că păgânii, care nu au lege, din fire fac cele ale legii, aceştia, neavând lege, își sunt loruși lege; ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței și prin judecățile lor, care îi învinovățesc sau chiar îi apără” (Romani 2, 14-15).

Un cuget curat este ca și ochii sănătoşi care ne descoperă lumea din jur, ca să ne bucurăm de frumuseţile ei, să alegem din ea ceea ce ne este de folos şi să ne ferim de ceea ce ne poate vătăma, după cum ne-a spus Domnul Hristos: „Ochiul tău este luminătorul trupului. Când ochiul tău este curat, și trupul tău întreg este luminat; dar când ochiul tău este rău, și trupul tău este întunecat. Așadar, ia seama ca lumina din tine să nu fie întuneric” (Luca 11, 34-35).

Învierea este sărbătoarea, prin excelenţă, a bucuriei, ştiut fiind faptul că cele dintâi cuvinte rostite de Domnul Hristos Cel Înviat înaintea femeilor mironosițe au fost: „Bucuraţi-vă!” (Matei 28, 9), salut şi îndemn ce se adresează tuturor celor care cred în Dumnezeu şi mărturisesc învierea din morţi a Fiului Său întrupat.

Grecii păstrează până astăzi în limba lor salutul „Χαίρετε” (herete), „Bucurați-vă!” preluat din Sfânta Scriptură.

Omul a fost creat de Dumnezeu ca ființă dialogică, deci de la început a comunicat cu Creatorul și apoi cu semenii săi și tot de atunci considerăm că oamenii au început să se salute, însă nu avem mărturii în acest sens.

Salutul este o formulă uzuală sau un gest de politețe la întâlnirea cu cineva sau la despărțire. Salutul poate consta într-un scurt schimb de cuvinte sau de gesturi formale, precum: ridicarea pălăriei, înclinarea capului, strângerea mâinii, îmbrățișarea, sărutul și alte diverse gesturi, în funcție de cultura căreia îi aparțin. Forma de salut este determinată de relația dintre oameni, precum și de eticheta socială.

Chiar dacă nu există mărturii epigrafice sau scrise despre momentul în care oamenii s-au salutat pentru prima dată, deținem dovezi care atestă de când semenii noștri au început să-și strângă mâinile.

Prima strângere de mână din istorie poate fi văzută într-o reprezentare a regelui asirian Salmanasar al III-lea (859-824 î.Hr.), acesta dând mâna cu un lider babilonian, după ce au încheiat o alianţă.

Operele de artă antice greceşti, din secolele al V-lea și al IV-lea î.Hr., prezintă gestul strângerii mâinii care ajunge şi la vechii romani, unde devine un gest politic, dar este adoptat ulterior ca semn al prieteniei. Celebrul poet roman Publius Ovidius Naso (43 î.Hr. – 17 d.Hr.) care a fost exilat de împăratul Octavian Augustus la Tomis (Constanța de astăzi), într-un poem intitulat „Metamorfoze” a descris în mod explicit ritualul strângerii mâinii, lucru foarte comun la acea vreme.

Strângerea mâinii este un gest care face parte din normele de etichetă, iar în istorie a avut un anume rol de îndeplinit. În trecut, oamenii își dădeau mâna ca să se asigure că nu au arme cu care se pot ataca. Dreapta era îndeobște mâna care mânuia sabia, astfel că strângerea mâinii drepte a devenit un simbol al prieteniei și al lipsei intențiilor rele.

21 noiembrie a fost declarată „Ziua Mondială a Salutului”, ca instrument pentru menţinerea liniştii şi a păcii în lume. În această zi li se cere oamenilor să salute cel puțin zece persoane. Doar salutând cel puţin zece oameni cineva dovedește importanţa pe care o dă comunicării personale în menţinerea păcii.

Începând de astăzi ne salutăm creştineşte, unii pe alţii, prin alesele cuvinte: „Hristos a înviat!”. Răspunsul la acest salut este: „Adevărat a înviat!”, el însuşi fiind o confirmare a celei mai mari şi emoţionante minuni dintre toate câte se cunosc în lume.

Schimbul acesta de cuvinte: „Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!” nu se petrece o singură dată, la slujba de Înviere, ci de-a lungul celor patruzeci de zile dintre Sfintele Paşti şi Înălţarea Domnului cu trupul la cer. În acest sens, el nu este altceva decât o bineţe creştinească, un salut care ţine loc de: „Bună dimineaţa!”, „Bună ziua!”, „Bună seara!” etc. În sinea ei, bineţea este, de fapt, o urare, cu înţelesul de: „Bună (să-ţi fie) ziua!”, motiv pentru care răspunsul poate fi: „Bună să-ţi fie inima!”, ceea ce este de dorit, din moment ce Mântuitorul ne-a atras atenția că „din lăuntrul, din inima omului ies cugetele rele, desfrânările, hoțiile, omorurile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înșelăciunea, nerușinarea, invidia, defăimarea, trufia, ușurătatea. Toate relele acestea ies din lăuntru și îl spurcă pe om” (Marcu 7, 21-23).

Copiii și tinerii noștri se adresează persoanelor mai în vârstă cu cuvintele „Sărut mâna!”, arătându-și în acest fel respectul pe care îll poartă. Același salut îl rostesc și bărbații femeilor pe care le întâlnesc.

În lumea bisericească, clericii, dar și laicii care au o educație religioasă mai aleasă, le spun ierarhilor cu care intră în contact „Sărut dreapta!” sau „Sărut sfințita dreaptă!”, întrucât în cadrul Sfintei Liturghii cu această mână arhiereul le oferă preoților și diaconilor spre împărtășire Trupul euharistic al Domnului Hristos, iar aceștia îi sărută mâna respectivă.

În lumea monahală, călugării mai tineri li se adresează celor mai în vârstă prin cuvintele: „Binecuvântați!” ori „Blagosloviți”, iar aceștia le răspund: „Domnul” sau „Domnul și Maica Domnului”, în sensul ca Dumnezeu și Maica Domnului să-și reverse binecuvântările asupra monahului respectiv.

Noi, românii, mai folosim ca formă de salut și „Doamne ajută!”, pentru ca Dumnezeu să ne fie alături, revărsând asupra noastră darurile Sale cele îmbelșugate și ferindu-ne de rău.

În lumea apuseană catolică este utilizat salutul creștinesc preluat din limba latină: „Laudetur Jesus Christus”, adică „Lăudat să fie Iisus Hristos”, la care se răspunde prin: „Semper laudetur” („Să fie întotdeauna lăudat”), ori prin: „In saecula saeculorum! Amen.” („În vecii vecilor! Amin!”). Pornind de la acest salut, în Ardeal se folosește formula: „Lăudăm pe Iisus!” și se răspunde: „În veci. Amin!”.

Revenind acum la salutul „Hristos a înviat!” din perioada pascală, constatăm că acesta nu este o urare, întrucât nu exprimă o dorinţă a cuiva pentru celălalt. Acesta nu poate fi nici rugăciune, întrucât prin aceste cuvinte nu-L lăudăm pe Domnul Hristos, nu-I mulţumim pentru ceva şi nici nu-I cerem ceva.

Dacă expresia „Hristos a înviat” nu este o urare şi nici o rugăciune, atunci ce este? „Hristos a înviat!” este o mărturisire de credinţă. Eu, cel care o rostesc, îmi mărturisesc credinţa că Domnul Hristos a înviat, iar cei care îmi răspund confirmă și ei această credință prin cuvintele „Adevărat a înviat!”.

Cel dintâi care a afirmat că Mântuitorul a înviat din morți a fost „îngerul Domnului, care, după ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua cea dintâi a săptămânii, pogorându-se din cer și venind, a prăvălit piatra de la ușa mormântului și ședea deasupra ei” (Matei 28, 1-2). Duminică dimineața, când femeile mironosițe au venit la mormântul Domnului Hristos, îngerul le-a spus: „Nu vă înspăimântaţi! Pe Iisus Nazarineanul Îl căutați, pe Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus” (Marcu 16, 6).

Deși, toți creștinii, indiferent de confesiune, credem că Domnul Hristos a înviat din morți, numai noi, ortodocșii, ne salutăm cu „Hristos a înviat!” și răspundem „Adevărat a înviat!”. Reprezentanții celorlalte denominațiuni, din afara României, își urează: „Paști bun”” sau „Paști fericit!”.

Unii conaționali de-ai noștri, datorită influențelor venite din afara țării și a duhului secularizant care bântuie prin lume, au preluat unele formulări străine de duhul Ortodoxiei și, cu prilejul praznicului Învierii Domnului Hristos din morți, le fac altora urarea „Paște fericit!”, fără să-și dea seama că verbul „a paște” în limba română înseamnă „a se hrăni rupând iarba cu gura”, ceea ce dă urării lor un sens hilar.

Cunoscând prea bine faptul că societatea de astăzi este tot mai indiferentă din punct de vedere religios, din moment ce îşi duce existenţa ca şi cum Dumnezeu nu ar exista, ne putem întreba: Noi, cei de astăzi, credem cu adevărat în înviere? Răspunsul Bisericii este acesta: fiecare crede, de fapt, diferenţiat, în funcţie de propria maturitate duhovnicească şi de propria experienţă mistică.

Credinţa în înviere nu trebuie să fie nicidecum un simplu fapt teoretic, un „efort intelectual” al fiinţei noastre, ci o bucurie din care să ne hrănim sufletul, o certitudine a fiinţei noastre dobândită în urma propriei noastre întâlniri cu Hristos cel înviat.

Din păcate, în lumea noastră secularizată, mulţi au rămas doar cu tradițiile de Paști moștenite din moși-strămoși, tradiţii materializate într-o reunire a familiei în jurul mesei de Paşti şi o ocazie de revedere a celor dragi aflaţi în depărtări.

Înaintaşii noştri, în schimb, vedeau în Paşti serbarea Învierii Mântuitorului o dovadă a învierii noastre, adică evenimentul cel mai însemnat din viaţa pământească: trecerea de la moarte la viaţă. Aceasta pentru că strămoşii noştri aveau experienţa interioară a întâlnirii cu Hristos Cel înviat. Aceasta constituia „fondul” credinţei lor, iar „forma” era alcătuită din tradiţiile de Paşti care au supravieţuit până azi. Noi, oamenii de astăzi, am rămas doar cu forma şi am pierdut fondul. Puțini dintre contemporani mai pot afirma că beneficiază constant de întâlnirea lăuntrică cu Hristos Cel înviat.

În lumea contemporană, raţionalistă şi dornică de certitudini dobândite în urma experienţei, mulţi sceptici se întreabă în sinea lor: „Oare Hristos a înviat cu adevărat? Ce dovezi empirice avem în acest sens?”.

Nu este nimic nou în această întrebare, din moment ce nici Sfinții Apostoli nu au crezut la început că Mântuitorul a înviat din morți, deși ar fi trebuit s-o facă. Aceștia au stat mai bine de trei ani în preajma Domnului Hristos și L-au auzit vorbind atât de frumos, încât slujitorii arhiereilor și ai fariseilor au afirmat: „Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește omul acesta” (Ioan 7, 46). Ei L-au văzut săvârșind minuni despre care „mulțimile erau uimite, zicând: «Așa ceva niciodată nu s-a arătat în Israel!»” (Matei 9, 33). Ei au fost martori la învierea fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain și a lui Lazăr și au auzit cu urechile lor cuvintele Domnului Hristos: „Iată, ne suim la Ierusalim, și Fiul Omului va fi dat în mâna arhiereilor și a cărturarilor, și-L vor osândi la moarte; și-L vor da pe mâna păgânilor, ca să-L batjocorească și să-L biciuiască și să-L răstignească, dar El a treia zi va învia” (Matei 20, 18-19) și totuși Sfinții Apostoli nu au crezut în învierea Învățătorului lor.

În cele ce urmează vom prezenta trei exemple de necredință a Sfinților Apostoli după Învierea Mântuitorului. Duminică dimineața femeile mironosițe le-au spus acestora că Domnul Hristos a înviat din morți și ele L-au văzut, „dar aceste cuvinte le-au părut ca o scrânteală și nu le-au crezut” (Luca 24, 11). În ziua Învierii, Mântuitorul S-a arătat la zece dintre ucenicii Săi, „Iar ei, înspăimântându-se și înfricoșându-se, credeau că văd duh. Și El le-a zis: «De ce sunteți tulburați și pentru ce se ridică astfel de gânduri în inima voastră? Vedeți mâinile Mele și picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiți-Mă și vedeți că duhul nu are carne și oase așa cum Mă vedeți pe Mine că am». Și zicând acestea, le-a arătat mâinile și picioarele. Și lor, celor încă necrezând de bucurie și minunându-se, El le-a zis: «Aveți aici ceva de mâncare?». Iar ei I-au dat o bucată de pește fript și dintr-un fagure de miere. Și, luând, a mâncat în fața lor” (Luca 24, 37-43). În urma acestei arătări, cei zece i-au zis Apostolului Toma că Domnul Hristos a înviat și ei L-au văzut, iar Toma le-a răspuns: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu-mi voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu-mi voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede. Și, după opt zile, ucenicii lui Iisus erau iarăși înlăuntru, și Toma împreună cu ei. Și a venit Iisus, ușile fiind încuiate, și a stat în mijloc și a zis: «Pace vouă!». Apoi i-a zis lui Toma: «Adu-ți degetul tău încoace; și vezi mâinile Mele; și adu-ți mâna ta și pune-o în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios!». Răspunzând Toma, I-a zis: «Domnul meu și Dumnezeul meu!»” (Ioan 20, 25-28).

Credinţa Sfinților Apostoli în Învierea Mântuitorului, în special cea a Sfântului Toma, a fost dobândită în urma unei experienţe palpabile, însă din moment ce puțini oameni au fost contemporani cu Domnul Hristos, Acesta i-a zis mustrător lui Toma: „Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29).

Mântuitorul l-a mustrat pe Sfântul Apostol Toma, întrucât credința nu vine din vedere și pipăire, ci din interiorul omului, din inima lui. „A crede” nu se poate confunda cu „a vedea” sau „a constata”. Aceeași greșeală au făcut-o și conducătorii evreilor la răstignirea Domnului Hristos, când au afirmat despre Acesta: „Dacă este împăratul lui Israel, să se coboare acum de pe cruce, ca să vedem şi să credem” (Matei 27, 42 și Marcu 15, 32). Dacă vezi, nu-ți mai rămâne decât să constați și să accepți. Conform definiției Sfântului Apostol Pavel, „credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea celor nevăzute” (Evrei 11, 1), pentru că ea este mai presus de ceea ce se vede, depășind limitele văzului, ale celorlalte simțuri umane, chiar și ale rațiunii, nu ca una ce este irațională, ci suprarațională. Astfel, credința ne duce dincolo de simțuri și întrece limitele minții omenești, implicând o încredere deplină a credinciosului în ceea ce crede. Deci, credinţa este o pregustare a unor realităţi făgăduite sau dorite şi o vedere duhovnicească a unor realităţi spirituale nevăzute cu ochii trupeşti. Prin urmare, credinţa este o relaţie sau o legătură vie cu Dumnezeu, Care ne dăruieşte în arvună bucuria comuniunii cu El și cu sfinții din Împărăția cerurilor.

Apostolul neamurilor a scris: „Credinţa vine din ceea ce se aude, iar ceea ce se aude vine prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 17). De aici înțelegem că factorii externi au și ei un rol, în sensul că stimulează și întăresc credința, însă aceasta vine din lăuntrul omului, de aceea Sfântul Apostol Petru ne-a îndemnat: „Credeţi în Dumnezeu fără să-L vedeţi şi vă veţi bucura cu o bucurie de negrăit și preamărită” (I Petru 1, 8).

Sunt şi dintre contemporanii noştri unii care declară: „Eu cred doar ceea ce văd”. Ei nu ştiu că la credinţă nu se ajunge prin vedere, ci printr-o simţire a inimii, simţire care este mai presus de minte.

Câte lucruri din lumea noastră nu le vedem şi credem cu convingere că ele există? Noi credem mult mai multe decât cele pe care le vedem. În acest sens o să dăm doar câteva exemple banale: „n-am văzut niciodată curentul electric, dar asta nu înseamnă că-i negăm existenţa. N-am văzut niciodată undele percepute de aparatele de radio sau cele prin care comunicăm cu telefonul mobil, dar ele sunt peste tot în jurul nostru, am luat contact cu efectele lor, credem că ele există.”

Vestitul matematician, fizician și filosof, Blaise Pascal, spunea că pe Dumnezeu Îl putem cunoaşte mai repede cu ajutorul inimii decât cu cel al raţiunii: ,,Inima are raţiunile ei pe care raţiunea noastră nu le cunoaşte. Ştim asta din mii şi mii de lucruri. Inima Îl simte pe Dumnezeu, nu raţiunea. Aceasta este credinţa desăvârşită: Dumnezeu cunoscut cu inima.” Adevărata credinţă se manifestă într-o certitudine interioară a inimii care-L simte pe Dumnezeu, Îi intuieşte voinţa şi Îl urmează.

Dacă în această lume există numeroase virtuți, precum cele morale: smerenia, înțelepciunea, castitatea, sinceritatea, răbdarea, blândețea, prietenia, recunoștința, iertarea, generozitatea, hărnicia, la care pot fi adăugate cele cardinale: prudența, dreptatea, curajul și cumpătarea, cele mai înalte dintre toate sunt cele trei virtuți teologice: credința, nădejdea și iubirea.

După cum la credinţă nu se ajunge prin vederea trupească, tot așa este și cu nădejdea. Despre aceasta Sfântul Apostol Pavel a scris: „Prin nădejde ne-am mântuit; a vedea însă ceea ce nădăjduiești, aceea nu mai este nădejde. Cum ar nădăjdui cineva în ceea ce se vede? Dar dacă nădăjduim în ceea ce nu vedem, așteptăm cu răbdare” (Romani 8, 24-25).

Iubirea cuprinde în sine celelalte virtuți teologice și ea duce la desăvârșire, de aceea Domnul Hristos le-a spus Sfinților Săi Apostoli: „Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiți unii pe alții! Așa cum v-am iubit Eu pe voi, așa și voi să vă iubiți unii pe alții. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea iubire unii pentru alții” (Ioan 13, 34-35). Apostolul neamurilor ne-a îndemnat și el: „Nimănui cu nimic să nu-i fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul; fiindcă cel ce-l iubește pe altul a împlinit legea” (Romani 13, 8).

Iubiți fii duhovnicești,

Pornind de la credința în Dumnezeu și în Învierea Fiului Său întrupat și răstignit din iubire față de noi, să prăznuim creştineşte Sfintele Paşti, cu bucurie duhovnicească. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi și să iertăm toate pentru Înviere.

Să facem din viaţa noastră un urcuş continuu spre Înviere, unindu-o cu viaţa Bisericii, întrucât suntem mădulare ale trupului ei, în comuniune unii cu alţii prin Duhul Sfânt. Iar această comuniune, lucrătoare prin iubire, să o extindem şi asupra semenilor noștri, în toată vremea vieţii noastre, dar mai ales acum, în aceste zile de praznic, când suntem chemaţi la lucrarea virtuţii milosteniei, mângâindu-i pe fraţii noştri care din pricina neputinţelor trupeşti, a singurătăţii sau a lipsurilor materiale nu se pot bucura deplin de sărbătoarea Învierii Domnului.

Al vostru de tot binele doritor

şi către Domnul pururea rugător,

†Petroniu

Episcopul Sălajului