Atunci când totul părea pierdut, credința ortodoxă fiind sfâșiată de către luptele sociale, culturale, economice, dar mai ales din partea susținătorilor credințelor eretice, Dumnezeu a „intervenit” în istorie prin oameni care au restabilit dreapta mărturisire. Un astfel de om, rămas pentru veșnicie în istoria Bisericii, a fost Sfânta Împărăteasă Pulheria.

Sitauția eclezială, politică și socială în Imperiul Roman, la începutul secolului al IV-lea

Prin legătura dintre Imperiu şi Biserică, la sfârşitul secolului al IV-lea, problemele teologice au devenit probleme de stat. Unii împăraţi au ajuns chiar să se ocupe mai mult de doctrina religioasă, decât de treburile administrative. Împăratul Tedosie cel Mare a fost primul care a promulgat legi pentru domeniul religios. Mai târziu, împăratul Marcian, de al cărui nume este legat sinodul IV ecumenic, a fost numit, la ridicarea pe tronul imperial, „preot şi rege”.

Deși persoana împăratului era totul în societatea vremii, situaţia de la curtea imperială nu era întotdeauna aşezată. Începând cu familia ortodoxă a lui Teodosie cel Mare, au intrat în viaţa politică persoane străine de credinţa creştină. Cu precădere, au existat două împărătese foarte influente, care s-au amestecat atât în politica imperială, cât şi în Biserică. Soţia lui Arcadie, Eudoxia, era fiica unui franc ajuns general în armata romană, iar soţia lui Teodosie al II-lea, Evdochia, era fiica lui Leon, profesor păgân din Atena. Eudoxia, după cum se cunoaşte, a obţinut exilarea Sfântului Ioan Gură de Aur, iar Evdochia a fost sprijinul ereziei monofizite.

Ele au fost ajutate şi de alte persoane influente: eunucii Eutropiu şi Hrisafiu. Împăraţii, fiind foarte tineri – Arcadie avea 17 ani, Honoriu, 10 ani, Teodosie al II-lea, 8 ani, iar Valentinian, 5 ani – conducerea imperiului se afla în mâna eunucilor şi a împărăteselor. Hrisafiu, fost sclav barbar, aduna în persoana sa toate defectele, de la ambiţie şi viclenie, până la lăcomie şi răzbunare. Pe plan confesional, el a fost susţinătorul lui Eutihie şi a lui Dioscor şi principalul vinovat de sinodul tâlhăresc de la Efes.

Însă, în toată această viaţă plină de corupţie, au existat şi persoane care au vrut binele Bisericii. Una dintre acestea a fost fiica lui Teodosie, Pulheria, „urmaşă demnă a tatălui său”.

Din anul 414, ea a fost asociată la tron ca „augustă”, alături de fratele ei minor, pe care l-a crescut în credinţa creştină. Mărturiile istorice ne arată că palatul imperial devenise „mănăstire”, „azilul tuturor virtuţilor”. Se rugau, posteau, practicau caritatea, lucrau cu mâinile lor pentru săraci, zideau spitale şi biserici.

Ortodoxia și erezia lui Eutihie

În multiplele sale manifestări, erezia însemna atât schismă, cât şi disidenţă politică. Conştienţi de importanţa unităţii de credinţă, împăraţii creştini şi-au dorit să o realizeze prin metode politice. De aceea, atât în codul de legi a lui Teodosie al II-lea, cât şi la Iustinian, mai mult de jumătate dintre ele au un cuprins religios.

O lume în permanentă schimbare. De la romanizare la elenizare, de la o dinastie sacră la amestecul împărăteselor şi al eunucilor, de la o armată naţională, la un imperiu păzit de barbari împotriva altor barbari, aceștia sunt puţini dintre factorii ce au făcut ca starea de instabilitate să fie reflectată şi în Biserică. Iar starea de fapt s-a resimţit, cu precădere, în doctrina, în conturarea și în afirmarea ereziei monofizite.

Eutihie, arhimandrit din Constantinopol, o persoană cu autoritate în rândul clerului din capitală, afirma în predicile sale că „umanitatea lui Hristos este diferită de a noastră, de aceea nu se cuvine să-L comparăm cu noi, chiar şi sub aspectul umanităţii”. Aşa cum reiese din corespondenţa sa, Eutihie avea o pregătire teologică rudimentară, însă avea „un nume bun”, rezultat din prietenia sa cu Sfântul Chiril al Alexandriei.

Înainte de reacţia din sânul Bisericii, poporul din Constantinopol a amendat învăţătura greşită a lui Eutihie printr-o adevărată revoltă populară, cerând patriarhului Flavian judecarea arhimandritului. După un sinod în Constantinopol a urmat „cel mai rușinor eveniment al istoriei creștine” – sinodul tâlhăresc de la Efes, în care susținătorii Ortodoxiei au simțit duritatea bâtelor parabolanilor alexandrini, patriarhul ortodox Flavian murind din cauza loviturior, la doar câteva zile de la eveniment.

Sfinții Împărați Marcian și Pulheria – restabilirea Ortodoxiei

Evenimentul care a schimbat starea de încordare religioasă, dar şi politică, a fost moartea împăratului Teodosie al II-lea, survenită la 28 iulie 450. Pulheria, sora sa cea exilată, a rămas singura reprezentantă a dinastiei teodosiene. Susţinătoare înfocată a Ortodoxiei, a fost raza de lumină a Bisericii, în întunericul ultimilor ani.

Era o ortodoxă profundă, încât palatul imperial, aşa cum mărturisesc istoricii vremii, „mirosea a mănăstire şi nu a reşedinţă imperială”. Meritul ei este acela că a avut conştiinţa că nu poate conduce singură un imperiu întins pe trei continente, o administraţie în care eunucii deţineau puterea, iar uzurpatorii apăreau la orice pas. Deşi făcuse votul fecioriei şi era înaintată în vârstă, s-a căsătorit cu generalul ortodox Marcian, asociindu-l la domnie. Acesta era originar din Tracia, făcuse carieră în armata lui Teodosie cel Mare, devenind cel mai de seamă general al armatei – singurul în măsură să ţină în echilibru politica puternicului Hrisafiu.

Domnia generalului Marcian a fost văzută în istorie ca reprezentând „anii de aur” ai Imperiului. Au fost readuși în scaune pe episcopii ortodocşi exilaţi. Nu au fost uitate nici rămăşiţele patriarhului Flavian, cel omorât la Sinodul de la Efes, pe care le-a aşezat cu mare cinste în biserica Sfinţilor Apostoli.

În ziua de 8 octombrie 451, în prezenţa comisarilor imperiali, s-au deschis lucrările Sinodului IV Ecumenic. În Biserica Sfintei Eufimia, zidită pe vârful unui munte, în apropierea Bosforului, cei 600 de episcopi au hotărât că Ortodoxia este învățătura cea dreaptă, formulând o definiție de credință. Textul conţinea, la început, simbolul de credinţă niceean şi pe cel constantinopolitan, ca bază neclintită a credinţei. Definiţia de credinţă se încheia cu interdicţia oricărei modificări, prevăzând sancţiuni imperiale în caz de neascultare. Această formulă, semnată de către 452 de participanţi, dădea un răspuns la toate disputele hristologice, de la Apolinarie, la Eutihie şi Dioscor. Era un text dogmatic care elimina orice interpretare părtinitoare.

Majoritatea celor ce au studiat formula calcedoniană sunt de acord că aceasta „a salvat credinţa în Hristosul istoric”. Erezia monofizită a fost condamnată, arătând că în Persoana Una a lui Hristos există atât firea dumnezeiască, cât şi firea omenească – unite neîmpărţit si nedespărţit, neschimbat si neamestecat.

În prezenţa perechii imperiale, a întregului senat şi a curţii, a fost proclamată în mod solemn formula dogmatică calcedoniană, semnată de către cei 452 de părinţi. La 25 octombrie 451, împăraţii Marcian şi Pulheria, împreună cu întreg senatul, au asistat la şedinţa solemnă în care s-a citit formula dogmatică adoptată. Împăratul a fost aclamat ca „un nou Constantin, nou Pavel, nou David”, iar Pulheria ca o „nouă Elena”, împreună „apărători ai Ortodoxiei şi susţinători ai păcii universale” .

Împărăteasa Pulheria a fost persoana providenţială, care a apărat şi a susţinut credinţa ortodoxă. De aceea, ea a intrat în conştiinţa liturgică a Bisericii, fiind pomenită de două ori în Sinaxar. La 17 februarie, împreună cu soţul ei, Marcian şi separat, în ziua de 10 august. Interesant este faptul că apare şi în calendarul Bisericii Romano-Catolice, deşi Sinodul IV Ecumenic nu a fost favorabil creştinătăţii apusene.

Realitatea este aceea că momentul Calcedon și biruința sa de care ne bucurăm noi astăzi au fost rezultatul credinței unei femei care prefera mănăstirea, în fața lumii. Dar, când a simțit că era nevoie de ea, și-a lăsat liniștea chiliei, acceptând chiar a se căsători, doar pentru a salva credința. O jertfă pe care Biserica nu a trecut-o cu vederea, căci până astăzi Sfânta Pulheria a rămas drept „Împărăteasa care și-a închinat viața Ortodoxiei”.