Ce este credinţa? Aceasta e o întrebare tot mai des întâlnită astăzi. La televizor, în ziare, în mediul online, la şcoală, în tramvai, la serviciu, în dezbateri publice se discută dacă este bine să fii credincios ori ba! Parcă întregul mers al lumii se învârte în jurul unei singure întrebări şi al unui singur răspuns.

Totuşi, ce este credinţa? Cea mai cuprinzătoare definiţie a credinţei a lăsat-o, peste veacuri, Sfântul Apostol Pavel: „Credinţa este adeverirea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11. 1). Simplu şi la obiect. Teologia dogmatică, dezvoltând definiţia Sfântului Apostol Pavel, spune despre credință că este, mai întâi de toate, darul lui Dumnezeu. Este rodul conlucrării dintre Dumnezeu şi om, dăruită prin harul divin. Credinţa nu poate fi cumpărată sau învăţată. Dumnezeu nu poate fi cunoscut cu mintea, pentru că „lumea, prin înţelepciune, nu L-a putut cunoaşte pe Dumnezeu” (1 Corinteni 1,21).

Credinţa este un dar al harului Duhului Sfânt. Nu se dă pe baza faptelor, ca nimeni să nu se poată lăuda. Nimeni nu este prea rău sau prea bun, prea sărac sau prea bogat, prea tânăr sau prea bătrân pentru a putea primi acest dar, atât de preţios. Omul trebuie numai să fie gata să-l primească.

Nu este întâmplător faptul că dumnezeieștii Părinți au statornicit, în Simbolul de credinţă pe care îl rostim la fiecare Liturghie, cuvântul - „cred”. Este confirmarea faptului că întreaga noastră viaţă trăită euharistic are drept început credinţa.

Însă, în ochii noştri căutători de palpabil, de concret, toate acestea par noţiuni de şcoală – aşezate într-un manual uitat. Concret, cum înţelegem credinţa?

Întâi de toate, credinţa produce o viață nouă, care se manifestă prin lucruri măsurabile, zi de zi. Prima dovadă a credinței este dragostea pentru Dumnezeu. O dragoste dezinteresată pentru natura Lui, pentru slava Lui, iubind rugăciunea, dumnezeiasca Liturghie şi bunătatea. Un sentiment care te face să fii ca un îndrăgostit. Credinţa se manifestă  în dorul de Dumnezeu, aşa cum poetic cântă imnografia Bisericii: „îndulcitu-m-ai cu Dorul Tău Hristoase şi m-ai preschimbat cu Dumnezeiasca Ta dragoste”. Este ceva ce te mistuie în interior pentru Dumnezeu şi, în acelaşi timp, pentru semeni. O nelinişte care, împlinită euharistic, devine dulce bucurie.

Pe bunica Ana am cunoscut-o întâmplător. Era nelipsită de la biserică, dar nu se făcea remarcată. O vedeam în fiecare vineri, în staţia de autobuz de lângă biserică. Mică și aplecată de spate, avea mereu în mână un pachet mare de pampers pentru adulţi. Mai târziu, am aflat că mai are trei surori: una oarbă şi două paralizate, ţintuite la pat. Bunica Ana îngrijea de toate, deşi una era în altă localitate. Niciodată nu s-a plâns că i-ar lipsi ceva, cu toate că ea era singura care avea pensie. Între timp, sora oarbă şi apoi ce pe care o îngrijea acasă au plecat la Domnul… Au rămas bordeiul gol și bunica Ana, socotind soroacele de pomenire pentru fiinţele dragi. Singura logică a ei de a trăi era formată din Biserică, Liturghie şi pomenirile pentru cei adormiţi. Le însemnase în calendar, să nu uite.

Singurătatea, dar şi lipsurile financiare au măcinat-o. Într-o vineri, la început de februarie 2014, a fost la Sfântul Maslu. Apoi, ajungând acasă, a crăpat câteva lemne afară, în frig, a făcut baie şi s-a aşezat în pat… pentru aproape nouă luni! Nu îşi mai putea mişca picioarele. Cu greu, vecinii şi o rudă îndepărtată au dus-o, după o lună, la spital. Nu se mai putea face nimic: „Nu o mai chinuiţi, nu o să mai meargă niciodată!”, au spus medicii.

A plâns mult… Au adus-o acasă tot într-o vineri. Atunci, am văzut parcă pentru prima dată Biserica – un singur trup. O vecină a adus lemne şi a făcut focul în bordei, alta aşternuturi curate, cineva i-a dăruit haine şi o candelă nouă. Nu am mai văzut atâta dragoste… iar mâncarea caldă nu i-a lipsit niciodată. A plâns mult la început până când, într-o duminică, după slujbă, am găsit-o parcă mai luminoasă: „Am să mă fac bine! Eu am credinţă! Bunul Dumnezeu şi ocrotitorul meu, Sfântul Ioan Botezătorul, mă vor ridica!”. Cu acest gând mă întâmpina şi cu aceste cuvinte mă despărţeam de ea. Candela nu s-a stins niciodată şi cărticica de rugăciuni nu s-a desprins din mâna ei! S-a mângâiat mult, când a fost spovedită şi împărtăşită de către părinte în Postul Mare: „Părinte, eu am să mă fac bine, nu-i aşa? Eu am credinţă!”.

A venit slăvita sărbătoare a Învierii Domnului Iisus Hristos. Agitaţie, bucate, denii, ouă roşii – iar bunica Ana, tot în pat. În noaptea de Înviere, când toate tresaltă de bucurie, am găsit-o plângând. „Plâng de bucurie”, mi-a spus. „Când am auzit prima dată sunetul clopotelor, am zis: Acum iese părintele din biserică! Apoi, am mai auzit încă o dată sunetul lor. Am zis: Acum înconjoară biserica. Am fost foarte fericită să fie şi eu, de aici, din pat, la slujba Învierii! Am plâns de bucurie!”.

A venit vara, pe care bunica a privit-o doar de la geam. Deşi timpul s-a scurs, credinţa i-a rămas aceeaşi. Ţintuită la pat, dependentă de apa şi de mâncarea aduse de oamenii minunaţi din jurul ei,  bunica avea un singur scop în viaţă: „Măcar o dată să mai ajung la Biserică, să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate bunătăţile pe care mi le-a dăruit! La o singură Liturghie să mai particip!”, spunea, printre lacrimi.

De multe ori, auzim la Evanghelie despre „credinţa care mută munţii”, despre credinţa femeii cananeence, care avea fiica bolnavă, de a sutaşului roman şi a lui Iair, căruia Mântuitorul i-a vindecat fata. Auzim, ne prefacem că înţelegem, apoi le dăm uitării. La bunica Ana nu a fost aşa. Dorul de Dumnezeu şi dorinţa de a mai fi la Biserică au făcut minuni.

Ieri, într-o duminică de septembrie... Abia se luminase de ziuă şi afară era destul de răcoare. Slujba începuse de puţin timp… „Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă”, se auzea în difuzor. Printre frunze îngălbenite şi flori de toamnă, sprijinită de un băţ, păşea spre Biserică bunica Ana. A intrat sfioasă, de parcă ar fi vrut să nu deranjeze pe Dumnezeu. Cu lacrimi în ochi, a mers direct la icoana Mântuitorului. „Mulţumesc, Doamne! Mulţumesc, Doamne! Mulţumesc, Doamne!”. Iar lacrimile nu se opreau.

Credinţa este „adeverirea celor nădăjduite şi dovedirea lucrurilor celor nevăzute”. O demonstrează o viaţă ce a depăşit 90 de ani, un suflet care a crezut cu toată puterea că va mai păşi, încă o dată, în Biserica lui Dumnezeu!