Iisus a privit cu drag

Dumnezeu nu ne-a creat pentru a fi mai buni decît alţii, ci pentru a fi dumnezei prin har. Orice altă ţintă în viaţa creştinilor este dezamăgitoare.

O vorbă din popor spune că nu iei nimic cu tine în groapă. Adică, indiferent de cîte averi sau bunuri ai acumulat în viaţă, la moarte le laşi pe toate aici, neputînd să treci dincolo nici măcar propriul trup, pe care îl lepezi ca pe o haină în mormîntul în care vei fi aşezat. A lua ceva cu noi dincolo, pe lumea cealaltă, e tot atît de greu pe cît îi este unei cămile să treacă prin urechile unui ac, adică imposibil. Această comparaţie o face Domnul atunci cînd vorbeşte despre cît de greu le este celor ce-şi lipesc inima de averi să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Locul îl găsim în fragmentul evanghelic ce se va citi mîine în biserici (Luca 18, 18-27).

Un dregător bogat îi cere lui Hristos să-i spună ce să facă pentru a moşteni viaţa de veci. După ce află că a împlinit toate poruncile pe care le-a dat Dumnezeu evreilor prin Moise, că avea deci o viaţă curată din punct de vedere moral, primeşte o „lovitură” neaşteptată: Învăţătorul Iisus îi spune că totuşi îi mai lipseşte un lucru, acela de a se lepăda de averile sale în folosul celor săraci. Lucru ce îl întristează pe tînărul dregător, „căci era foarte bogat”. Iar tradiţia consemnează faptul că a avut nevoie de un an pentru a împlini această ultimă poruncă a Domnului, un an de zbatere şi frămîntare interioară, la capătul căruia a biruit gîndul de a asculta întru totul de Cuvîntul lui Dumnezeu. A vîndut averile sale şi a împărţit banii săracilor, apoi s-a adăugat grupului de ucenici care îl urmau pe Iisus, iar mai tîrziu a devenit episcop undeva în Asia Mică. O poveste, ar spune omul tributar producţiilor cinematografice hollywoodiene, care are happy-end, chiar dacă după ceva suspans.

Cum se termină însă poveştile noastre de viaţă, ale celor care căutăm, precum acel dregător, viaţa cea veşnică? Există şi pe traseul nostru duhovnicesc un moment în care să ne întîlnim cu o poruncă divină ce ne întristează sufletul? Pe care simţim că nu sîntem în stare să o împlinim? Cu siguranţă, da. Desigur, nu tuturor li se cere să renunţe la toată averea şi la toate obligaţiile lumeşti şi să urmeze lui Iisus. Această chemare este adresată mai ales călugărilor. Dar pentru fiecare există ceva ca o barieră, ca un plafon pe care îl atinge şi de care, dacă ar avea curajul de a-l străpunge, ar ţîşni cu putere către Lumină.

Cei mai mulţi dintre credincioşii constanţi, practicanţi, împlinesc în general poruncile. Postesc, merg duminica la biserică, se roagă zilnic. Dar cei mai mulţi ajung la un nivel la care intervine un soi de automulţumire. Ceva cam în genul celeia pe care o încerca fariseul care arăta cu degetul către un vameş păcătos, rostind cunoscutele cuvinte: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş” (Luca 18, 11). Comentînd situaţia vieţii duhovniceşti a creştinilor de astăzi, protoiereul Vladimir Vorobiev, rector al Universităţii Ortodoxe „Sfântul Tihon” din Moscova, remarcă în volumul „Duhovnicul şi ucenicul” publicat de Editura Sophia în 2009: „Însă ce este mult întristător în viaţa Bisericii noastre este faptul că poţi vedea venind la biserică oameni de un anumit nivel care însă, la un moment dat, se opresc şi nu mai pot să meargă mai departe. Iar nivelul la care s-au oprit nu este chiar aşa de înalt. De obicei, acesta este nivelul oamenilor care nu săvîrşesc păcate de moarte, nu desfrînează, nu beau, nu fură, nu practică magia, nu-şi bat părinţii, nu înjură, poate chiar nu fumează. Se împărtăşesc des, însă dacă iei aminte la ei, nu vei vedea vreun om care să sporească, care să meargă din putere în putere, care să se apropie de Hristos. Au terminat doar începutul lucrării, ceva pregătitor...” (p. 117).

Dumnezei prin har

Dincolo de problema fundamentală asupra căreia atrage atenţia protoiereul Vladimir, se cuvin a fi făcute cîteva precizări. Există această categorie de creştini „cuminţi” şi la noi, însă ei nu se împărtăşesc des, aşa cum întîlnim adesea în spaţiul ortodox grec sau în cel rusesc. În spaţiul românesc ei se împărtăşesc în cele patru posturi de peste an (cel mult!), întrucît la noi nu se cultivă, din păcate, ideea ca fiecare credincios să se apropie cît mai des cu putinţă de potir. Asta fie dintr-o evlavie prost înţeleasă, fie pentru că se pune mai mult accent pe nevoinţă şi pregătire care devin, din mijloace, un scop în sine al vieţii creştine. Pe de altă parte, cu siguranţă mai există şi în Rusia şi în România şi în alte spaţii ortodoxe credincioşi care caută să se apropie din ce în ce mai mult de Hristos, urcînd astfel, smeriţi şi nebăgaţi de seamă, treptele desăvîrşirii. Însă, ceea ce se subliniază în finalul volumului „Duhovnicul şi ucenicul”, este că înșişi preoţii nu mai îndeamnă, sistematic şi accentuat, pe credincioşi să urce pe treptele sfinţeniei. Ori pentru că ei înşişi nu se străduiesc să le străbată şi nu se pot face călăuze pentru alţii, ori pentru că se mulţumesc că-i văd pe oameni în biserică, departe de capcanele lumii, şi se mulţumesc şi cu atît, mai ales în contextul unei depravări morale tolerată de societate şi chiar legiferată, pe alocuri.

În această cheie putem şi noi decripta „păţania” tînărului bogat, care credea că împlineşte toate poruncile, dar care n-avea linişte şi nu se mulţumea cu atît. Simţea că sufletul său este chemat la ceva mai înalt, că asta este doar o etapă. Şi noi avem în adîncul nostru această chemare către mai înalt, dar deseori ne mulţumim să ne eliberăm de patimi şi să avem o viaţă curată din punct de vedere moral. Stadiul curăţirii de patimi, al desăvîrşirii morale este doar prima dintre cele trei etape pe care le poate parcurge un creştin, celelalte două fiind luminarea şi îndumnezeirea. Un vas este curăţit şi pregătit nu pentru a rămîne aşa în proximitatea chiuvetei, ci pentru a fi umplut cu hrană. Tot aşa şi vasul trupului nostru nu este curăţit spre a sta gol, ci pentru a chema pe Dumnezeu să sălăşluiască într-însul din ce în ce mai deplin. Instalîndu-ne confortabil pe prima treaptă a unei scări şi închipuindu-ne că am ajuns deja în vîrf, nu ne putem umple decît, eventual, de penibil.

Dumnezeu nu ne-a creat pentru a fi mai buni decît alţii, ci pentru a fi dumnezei prin har. Orice altă ţintă în viaţa creştinilor este dezamăgitoare. Că nu toţi reuşesc să străbată aceste etape, e la fel de adevărat. Dar toţi sînt chemaţi să încerce. Iar Dumnezeu, văzînd rîvna noastră, va face pogorămînt şi va coborî şi mai aproape de noi, cei care nu reuşim să urcăm. De aceea şi pe acel tînăr dregător Iisus „l-a privit cu drag” (Marcu 10, 21). Cu drag ne priveşte şi pe noi pentru că îndrăznim să credem că se poate mai mult pentru viaţa noastră, că nu trebuie să ne oprim într-un echilibru de ordin moral. Chiar şi dacă nu vom putea să ascultăm ce ne spune Domnul atunci şi ne vom întrista, cu siguranţă vom fi mai cîştigaţi mai tîrziu. Căci Dumnezeu îi iubeşte mult pe cei care îndrăznesc să-I ceară mai mult pentru ei, chiar dacă nu pot duce pe moment povara urcuşului.

De la același autor

Ultimele din categorie