Numele lui Dumnezeu este Iubire. Prenumele Său – Libertate

 

Am mari rezerve faţă de soluţiile celor ce „prescriu”, la foc automat, „x acatiste în y zile, z metanii şi de restul închinăciuni”. Orice fel de rugăciune sau de nevoinţă este bună, atâta vreme cât nu capătă accente magice (şi tragice!). Unui bolnav de cancer îi poţi recomanda acatistul Sfântului Nectarie şi bun lucru faci. Dar dacă acest suferind nu învaţă a-L cunoaşte pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor, dacă nu se spovedeşte şi nu e decis să-şi schimbe viaţa, împlinind poruncile Lui, atunci nu am obţinut mare lucru. În loc să insuflăm omului o credinţă vie, lucrătoare în inima lui, îl împingem în zone vecine cu superstiţia.

Ca preot, te confrunţi uneori cu cereri neobişnuite. De la „a deschide cartea”, până la a se solicita „părticele pentru acasă”, a citi o rugăciune pentru „dezlegarea cununiilor” sau a se cere voie „să se dea de pomană” la Prohodul Domnului (că doar e o înmormântare, nu?), credeam că le-am auzit pe toate. Până când, nu demult, o persoană m-a contactat telefonic, cerându-mi să-i botez din nou copilul, doar pentru că se certase cu naşul acestuia şi îşi dorea un alt naş. Bietul om chiar nu ştia că botezul nu se repetă niciodată, încât a trebuit să duc serioasă muncă de lămurire pentru a-l convinge să se împace cu situaţia dată. Nu trebuie să facem un sondaj de opinie pentru a constata, cu tristeţe, că mulţi dintre cei ce se consideră credincioşi nu ştiu, de fapt, în Cine cred şi de ce. E şi vina noastră, a preoţilor, că nu facem suficientă cateheză, mai ales în situaţii precum o cununie, un botez, o înmormântare sau o sfeştanie. Adică atunci când îi poţi atinge cu un cuvânt lămuritor şi pe cei ce dau pe la biserică „din an în Paşti”.

Cele mai dificile situaţii – cel puţin pentru mine – sunt cele în care omul vine cu o durere şi aşteaptă de la tine o soluţie. Nu intră în această categorie cei ce dau, spre exemplu, un pomelnic să le meargă bine firma sau să câştige la loto. Pe aceştia încerc să-i lămuresc că Dumnezeu nu este o maşină de împlinit dorinţe. Că nu e suficient să pui o fisă, două, şi să aştepţi să-ţi pice din tonomatul Cerului râvnita pară mălăiaţă. Sunt ei cam descumpăniţi când află că nu aşa „funcţionează” Dumnezeu, dar nu caut să le îndulcesc deloc dezamăgirea. Au nevoie de un mic şoc pentru a se trezi la realitate şi a conştientiza că Dumnezeu este dragoste, libertate şi smerenie, iar nu o amuletă care-ţi aduce putere, bogăţie sau celebritate. Cei în faţa cărora îmi este cel mai greu sunt cei ce chiar au o suferinţă – sufletească sau trupească, şi se aşteaptă ca Dumnezeu să intervină în viaţa lor. Fie e că e vorba de boli, mai ales de cele incurabile, fie că e vorba despre un soţ beţiv, despre un copil care a luat-o razna şi a ajuns la închisoare, fie că vorbim despre greutăţi financiare sau despre lipsa unui loc de muncă – întotdeauna în spate este o problemă reală, presantă şi dureroasă. Chiar şi când cineva îşi doreşte să găsească persoana potrivită spre a se căsători – tot nu poţi să rămâi impasibil. Ce poţi face în astfel de cazuri?

Am mari rezerve faţă de soluţiile celor ce „prescriu”, la foc automat, „x acatiste în y zile, z metanii şi de restul închinăciuni”. Orice fel de rugăciune sau de nevoinţă este bună, atâta vreme cât nu capătă accente magice (şi tragice!). Unui bolnav de cancer îi poţi recomanda acatistul Sfântului Nectarie şi bun lucru faci. Dar dacă acest suferind nu învaţă a-L cunoaşte pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor, dacă nu se spovedeşte şi nu e decis să-şi schimbe viaţa, împlinind poruncile Lui, atunci nu am obţinut mare lucru. În loc să insuflăm omului o credinţă vie, lucrătoare în inima lui, îl împingem în zone vecine cu superstiţia.

Cine caută ajutor în Biserică trebuie să înţeleagă că aici e locul în care e chemat să-L întâlnească pe Dumnezeu Însuşi. Pentru unii nu e suficient, într-adevăr. Ei au, la o astfel de „ofertă”, reproşuri înrudite cu cele ale Marelui Inchizitor în faţa lui Iisus, genial descrise de Dostoievski în Legenda cuprinsă în romanul său, „Fraţii Karamazov”. Omul e dornic de a obţine o soluţie concretă la problemele sale, cum de noi Îi oferim ceva atât de abstract, precum Dumnezeu? Sau, ca să luăm un exemplu mai accesibil, situaţia seamănă cu cea descrisă în cel mai cunoscut film american de Crăciun, „Viaţa e minunată” (1946). Personajul principal, George, aflat în pragul sinuciderii din cauza unei sume mari de bani pierdută, poartă următorul dialog cu îngerul său păzitor, trimis de Dumnezeu pe pământ să-l ajute: „Nu se întâmplă să ai la tine 8.000 de dolari?” – întreabă neîncrezător George pe bătrânelul ce se declara a fi înger. „O, nu, noi nu folosim bani în Rai”. „A... da, tot uit asta. Numai că aici, jos, ei sunt foarte folositori”, încheie George, înainte de a primi un dar cu mult peste teancul de bancnote râvnit: darul de a vedea cum ar fi fost lumea dacă el nu s-ar fi născut.

Şi totuşi, dacă cineva ajunge să ceară ceva lui Dumnezeu, de ce nu primeşte? Îi este atât de greu lui Dumnezeu să îndeplinească o dorinţă? O explicaţie pentru lipsa de reacţie divină ar fi cea oferită de Sfântul Apostol Iacov, în Epistola sa: „vă sfătuiţi şi vă războiţi, şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri” (4, 2-3). Sunt situaţii care întăresc această sentinţă. Spre exemplu, unii s-au vindecat de boli cumplite, pentru ca apoi să-şi risipească din nou sănătatea printr-o viaţă trăită în excese şi în păcate grele. În alte cazuri, cererile noastre nu primesc răspuns din pricina slabei credinţe sau a necredinţei noastre. Mântuitorul nu e mincinos când îndeamnă: „Toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea” (Marcu 11, 24). Poate nu întotdeauna vedem împlinite cererile noastre exact aşa cum ne imaginăm noi că ar trebui, dar cu siguranţă ele nu rămân fără un răspuns din partea Proniei divine.

Şi chiar dacă uneori pare că nu aude rugăciunile noastre, tăcerea lui Dumnezeu nu e motiv de infantilă îmbufnare din partea noastră. Ne place adesea să spunem că numele lui Dumnezeu este Iubire (cf. I Ioan 4, 8). Extrem de greu însă acceptăm că prenumele Lui este Libertate („Domnul este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” – II Corinteni 3, 17). Aşadar, Dumnezeu nu poate fi obligat sau determinat să facă un anumit lucru. El ne iubeşte, fără doar şi poate, dar adesea dragostea Lui nu se manifestă aşa cum ne aşteptăm noi. El este Persoană, şi nu energie impersonală accesibilă printr-o incantaţie. Noi ne lăudăm că avem dreptul de a-L respinge pe Dumnezeu, pentru că El ne-a creat liberi. Atunci de ce ne vine aşa de greu să acceptăm că şi El are libertatea de a răspunde cererilor noastre după cum voieşte şi după cum crede că e mai bine?

De la același autor

Ultimele din categorie