Şocant: Hristos a venit pe pământ!

Şocul duhovnicesc este născut din tensiunea spiritual-material sau lumesc-dumnezeiesc. El vine să lege cele două lumi, să croiască pentru om o punte pe care se poate aburca dincolo. Să iasă din timp, în timp fiind!, spre a intra deja în veşnicie (într-o rugăciune rostită în timpul Sfintei Liturghii, preotul Îi spune lui Dumnezeu că „ne-ai dăruit Împărăţia Ta ce va să fie”!). Şocul este aici un salt de credinţă, aparent în gol, împotriva logicii, dar care se dovedeşte a fi supralogic, fiindcă străpunge acest cerc vicios (şi la propriu şi la figurat) în care omul se învârte vâslind doar cu paleta minţii sale mărginite de logica lui „A este identic cu A”.

A şoca a devenit o caracteristică a epocii noastre. Ceea ce înainte era o raritate, un defect în croşetul cotidian, astăzi se impune ca modă, ca mijloc de a atinge succesul. Dacă vrei să fii cool, apreciat de colegii de clasă, te îmbraci şi te comporţi şocant, asculţi muzică ciudată şi chinui vocabularul până găseşti cele mai neaşteptate combinaţii între cuvinte. Dacă vrei să ai audienţă în presă, şochezi publicul prin maniera în care prezinţi subiecte... evident, senzaţionale! Vrei să vinzi mai repede cartea pe care ai comis-o? Alege un titlul şi o copertă trăsnite şi va fi repede remarcată pe tejghea. Iar dacă mai vrei şi să stârneşti valuri de cerneală în presa de specialitate, alege un subiect care atacă dogme sau tradiţii şi vei ţine prima pagină mult timp. Ba, s-ar putea chiar să te trezeşti cu o ofertă de la un Hollywood în criză de idei şi care abia mai stoarce din aceleaşi reţete răsuflate pungoiul de dolari râvnit.

Teribilismul e prezent, nu rareori, şi în politică. Cum să te faci remarcat între atâţia candidaţi? Mai ales când imaginea unui om dedicat comunităţii, cinstit, familist, bun profesionist în domeniul în care activează, nu prea are consistenţă, nefiind susţinută de realitate... Atunci e limpede: ai nevoie să vii cu altceva care să atragă atenţia asupra ta. Ori ataci pe adversarii cei mai redutabili cu lovituri sub centură, ori vii cu propuneri populiste pe care ştii bine că nu le vei putea pune niciodată în practică, ori vii cu un discurs nonconformist, dar care „pică” bine la un electorat amorţit şi greu de urnit din casă în ziua votului. Am avut perioade electorale în care am putut auzi afirmaţii de genul: „Mă duc să îl votez pe nebunul ăla, măcar va face show acolo, le va spune pe toate verde în faţă!”. Că „nebunul” respectiv, o dată ajuns „acolo”, în afară de circ nu a mai făcut nimic în folosul comunităţii, nici nu mai contează. Omul nostru n-are timp să mai facă şi o evaluare a celor pe care i-a votat, măcar spre luare aminte la viitoarele alegeri.

Cel mai dureros mi se pare faptul că artiştii (mai ales cei din zona artelor plastice şi cei din industria muzicală) sunt din ce în ce mai tentaţi să apeleze la mijloace-şoc de exprimare pentru a atrage atenţia asupra lor. Evitând cu bună ştiinţă zonele gri, aş face o maniheistă împărţire a motivelor care îi împing pe aceştia în braţele unei muze parcă evadată din ospiciu. Cei mai jalnici sunt cei care nu au nici talent, nici idei şi care vor doar să intre într-un top ten al încasărilor, prin producţii care înlocuiesc fiorul artistic cu ieftina publicitate obţinută prin scandal. Unii parodiază scene biblice, alţii „demitizează” simboluri naţionale (cum sunt marii voievozi), iar cei mai lipsiţi de imaginaţie introduc elemente de natură erotică, doar cu scopul de a zgâlţâi retina privitorului. Mai sunt însă şi artişti (mă refer aici la pictori, dar e valabil şi pentru alte categorii) care, deşi foarte talentaţi, nu sunt luaţi în seamă nici de critici, nici de public şi care utilizează şocul doar ca pe o „momeală”, un cârlig de agăţat „consumatorul” de artă derutat de supraabundenţa de opere de pe „piaţă”. În acest din urmă caz, şocul este doar un pretext pentru a atrage atenţia asupra unui mesaj care chiar are consistenţă.

O împăcare gen „pupat toţi piaţa endependeţi”?

Dincolo (sau dincoace) de toate acestea, există însă un spaţiu - numit spiritualitatea creştină - în care şocul este o dimensiune ce nu poate lipsi, fiind intrinsecă. „Sminteală pentru iudei şi nebunie pentru elini”, creştinismul a schimbat percepţia a ceea ce părea a purta eticheta certitudinii absolute. Dumnezeueste Unul, dar întreit ca Persoane. Iisus Hristos este Om adevărat şi Dumnezeu adevărat. Sfânta Maria este Maică şi Fecioară. Cine caută să-şi câştige viaţa sa, o va pierde, iar cine o va pierde pentru Hristos, acela o va câştiga! Iar lista unor astfel de adevăruri de credinţă poate continua pe pagini întregi. Iată locul în care şocul îşi dezvăluie valenţele sale ziditoare. Şocul duhovnicesc (hai să-i zicem totuşi aşa, pentru a-l deosebi de celelalte „şocuri”) este născut din tensiunea spiritual-material sau lumesc-dumnezeiesc. El vine să lege cele două lumi, să croiască pentru om o punte pe care se poate aburca dincolo. Să iasă din timp, în timp fiind!, spre a intra deja în veşnicie (într-o rugăciune rostită în timpul Sfintei Liturghii, preotul Îi spune lui Dumnezeu că „ne-ai dăruit Împărăţia Ta ce va să fie”!). Şocul este aici un salt de credinţă, aparent în gol, împotriva logicii, dar care se dovedeşte a fi supralogic, fiindcă străpunge acest cerc vicios (şi la propriu şi la figurat) în care omul se învârte vâslind doar cu paleta minţii sale mărginite de logica lui „A este identic cu A”.

Primul lucru cu adevărat şocant în istoria umanităţii a fost această intrare a lui Dumnezeu în istorie, această asumare de către Fiul lui Dumnezeu a firii omeneşti. Până şi pe evreii cu reale nădejdi mesianice i-a şocat ideea că Mântuitorul lumii poate veni aşa, născut în ieslea sărăcăcioasă a unor păstori din marginea Betleemului, dintr-o Fecioară ce nu a cunoscut bărbat, fiind fragil şi lipsit de apărare ca orice alt prunc venit pe lume. A trebuit să fugă în Egipt la puţină vreme după naşterea Sa, pentru a scăpa de furia lui Irod. La maturitate fiind, a trebuit să plece chiar din calea concetăţenilor Săi din Nazaretul în care a crescut, aceştia fiind şocaţi de faptul că „fiul tâmplarului Iosif” avea curajul să spună despre Sine că este Mesia şi că a venit vremea proorocită de Isaia.

În momentul în care te decizi să-L primeşti în viaţa ta şi să-I urmezi întru toate lui Hristos Domnul, nu poţi decât să şochezi pe cei din jur prin întreg comportamentul tău. Deşi erau oameni evlavioşi şi cu statornică credinţă, părinţii Paraschevei (ale cărei sfintei moaşte le adăposteşte, acum, Catedrala mitropolitană din Iaşi) o certau pe copila ce împărţea hainele cele bune de pe dânsa copiilor săraci. Le erau greu să accepte acest comportament al ei, în care Evanghelia era trăită până la ultimele sale consecinţe. La fel găsim în viaţa tuturor sfinţilor (mai ales în aceea a celor caracterizaţi ca „nebuni întru Hristos”) suficiente elemente de ordin biografic care constituiau adevărate „pietre de poticneală” pentru cei din jurul lor. Desigur, a avea un comportament scandalos, în sine nu certifică împroprierea unei vieţuiri creştine autentice. Se găsesc destui calpulzani şi aici, care nu pot trăi duhovniceşte, dar care vor să pozeze ca atare. Testul smereniei este cel care-i cerne cel mai repede pe unii ca aceştia. Însă atunci când singura ta ţintă este Hristos şi nimic altceva, în mod firesc te vei confrunta cu cele ale lumii şi vei ajunge până acolo încât să fii „sminteală” pentru unii şi „nebunie” pentru alţii.

Naşterea Domnului, venirea Sa printre noi, cu noi, nu aduce cu sine, aşadar, o împăcare între oameni gen „pupat toţi piaţa endependeţi”, nici nu se constituie în sursă a atâtor manifestări siropoase ce se revendică de la înlumita şi tot mai golita de substanţă sintagmă „spiritul Crăciunului”, ci este o şansă de a renaşte la adevărata viaţă, de a alege calea acelei iubiri care este dispusă să se jertfească pentru celălalt, dar care nu va accepta şi păcatul acestuia, de dragul unei aşa-zise „armonii universale”. Nu poate să fie, cu adevărat, „pe pământ pace, între oameni bunăvoire”, dacă nu dăm, mai întâi, „slavă întru cei de Sus, lui Dumnezeu”.

De la același autor

Ultimele din categorie