”Tratamentul” cu Iisus Hristos. Simplu, nu?

O relaţie sănătoasă cu Dumnezeu înseamnă, implicit, o relaţie sănătoasă cu toţi oamenii, cu lumea întreagă. Nimeni nu poate face un milimetru pe calea mântuirii, nimeni nu poate gusta din fericirea de a fi fără a se deschide către Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Când Îl caut pe El, găsesc totul. Când sunt cu El, totul are sens, inclusiv suferinţa...

Luna iulie, a acestui an omagial euharistic, are patru duminici, toate dedicate unor vindecări făcute de Mântuitorul. Fapt plin de semnificaţii, întrucât spovedania şi împărtăşania – despre care vorbim, mai ales, în 2014 – sunt taine ale vindecării fiinţei noastre.

„Nu sunt vrednic, Stăpâne Doamne..”

În prima duminică, s-a vorbit în biserici despre vindecarea slugii sutaşului (Matei 8, 5-13). Acest soldat roman – sutaşul – arată o credinţă care-L uimeşte şi pe Hristos. El este convins că, precum un comandant porunceşte soldaţilor din subordine, iar ordinul se execută, tot aşa şi Dumnezeu porunceşte, indiferent de la ce distanţă, şi cel bolnav se vindecă. De poruncit, Domnul porunceşte asupra duhurilor necurate, care prind putere asupra noastră atunci când păcătuim (adică le facem voia). În taina spovedaniei, credinciosul primeşte, cu puterea lui Dumnezeu, prin cuvântul rostit de duhovnic, dezlegare de aceste duhuri (şi, implicit, iertare pentru păcatele săvârşite).

Sutaşul roman invocă însă şi un alt motiv pentru care Hristos nu ar trebui să meargă până la casa sa. El Îi spune Domnului: „nu sunt vrednic să intri sub acoperişul sufletului meu” (v. 8). O formulare similară găsim şi în rugăciunea a noua, care se citeşte înainte de a ne împărtăşi: „Nu sunt vrednic, Stăpâne Doamne, să intri sub acoperământul sufletului meu...” Unii ar putea să vadă, aici, un argument în susţinerea faptului că nu te poţi apropia de sfintele taine dacă te crezi nevrednic. Căci nici Domnul – nu-i aşa? – n-a mai mers, într-o atare situaţie, în casa sutaşului. Or, nu despre asta este vorba. Mântuitorul n-a mai mers până acolo pentru că nu mai era nevoie, vindecarea s-a făcut de la distanță, fără a mai trece pragul acelei case. Nu noi hotărâm dacă suntem sau nu vrednici de împărtăşire; dacă am crede că asta e în puterea noastră, am fi într-o cumplită înşelare. Duhovnicul este cel care decide în ce măsură suntem sau nu pregătiţi spre a ne cumineca cu sfintele taine. În plus, acea rugăciune, a noua, amintită mai sus, continuă, imediat: „...ci de vreme ce Tu, ca un iubitor de oameni, vrei să locuieşti întru mine, îndrăznind mă apropii”. Aşadar, ne cuminecăm cu Domnul pentru că asta voieşte El, e dorinţa Lui de a ne împărtăşi nouă Trupul şi Sângele Său, nu pentru că am avea noi vreo vrednicie (sau vreun merit) oarecare. Hristos Domnul prooroceşte, spunând: „mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă (...) în Împărăţia cerurilor” (Matei 8, 11). Prin asta arată şi că, după ce se va fi botezat, şi sutaşul urma să se unească euharistic cu Împăratul tuturor.

Te deranjează când cineva se împărtăşeşte?

Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei(Matei 8, 28-34; 9,1) este subiectul celei de a doua duminici, cea care urmează, a acestei luni. În această pericopă evanghelică avem confirmarea şi întărirea celor de mai sus.„Ce ai tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (v. 29) – reacţionează demonii la vederea Mântuitorului. Asta pentru că diavolii ştiau că urma să vină Mesia şi să scoată pe oameni de sub puterea lor, de sub jugul pe care-l puseseră peste Adam şi Eva, înşelându-i. Chiar dacă manifestările exterioare nu sunt neapărat precum cele ale unui demonizat, a păcătui înseamnă, de fapt, a lăsa pe draci să capete putere asupra noastră. Spovedania este tocmai calea de a ieşi de sub această tiranie a puterilor întunericului şi intrarea sub ascultarea lui Dumnezeu, Cel care ne eliberează. „Prin păcatele noastre, noi îi împuternicim să facă rău. În acelaşi fel, prin puterea credinţei noastre călcăm peste capurile demonilor şi devin supuşi ai noştri prin biruinţa lui Hristos” (Petru Hrisologul). Aici, pe pământ, biruinţa încă nu e deplină. Dar va veni vremea când diavolii vor fi îngrădiţi, nu vor mai avea libertatea de a ispiti, aşa cum o au acum.

Putem sesiza uşor când cineva e posedat, sunt semne exterioare clare. Dar când suntem biruiţi de păcate, când suntem împătimiţi, ne vine mai greu să sesizăm că suntem sub influenţa şi sub puterea satanei. Diavolul ne păcăleşte, învăţându-ne că nu am avea nevoie de spovedanie decât atunci când avem păcate grele pe conştiinţă. Dar nu mai sesizăm că modul în care ne trăim viaţa de zi cu zi ne leagă cu lanţuri cu mult mai grele decât jugul pus asupra demonizaţilor. Precum gadarenii, avem aparenţă de oameni onorabili, care trăiesc şi se integrează în societate, dar de fapt suntem cu totul robi ai plăcerii şi ai câştigului material. Acei gadareni, care au cerut lui Hristos să plece din hotarele lor (v. 34), sunt prototip al celor care vor să-şi vadă în continuare de viaţa lor şi cărora nu le convine să li se spună că e ceva greşit în traiul lor zilnic. Nu vor să audă că trăiesc, de fapt, în mocirlă, înnămoliți, ca porcii pe care-i ocrotesc, şi că se hrănesc, precum aceştia, din mizeriile acestei lumi.

Curăţirea de păcate nu este dorită de toţi. Ea nu convine celor ce nu văd decât pagubă în faptul că, prin pocăinţă, este eliminat tot ceea ce este „porcesc” în viaţa lor. Vor să beneficieze, în continuare, precum gadarenii de odinioară, de câştiguri materiale obţinute prin încălcarea Legii lui Dumnezeu. În loc să se împărtăşească, hrănindu-se euharistic din prezenţa lui Hristos, ei preferă carnea lumii. Mai mult, prin alungarea lui Hristos, ei nu lasă nici pe alţii să ajungă la părtăşie cu Acesta. E ceea ce se întâmplă şi în zilele noastre, când aşa-zişi credincioşi nu doar că nu se străduiesc a se apropia de sfântul potir, ieşind din mocirla păcatului, dar şi pe alţii îi critică atunci când îi văd că se împărtăşesc. Când te deranjează că cineva se împărtăşeşte (cu binecuvântare şi rânduială, evident) şi găseşti motive să-l judeci ca fiind nevrednic de asta, te deranjează, de fapt, prezenţa lui Dumnezeu, manifestă în împărtăşanie. Ai vrea să-L ţii cât mai la distanţă de „hotarele” vieţii tale, încât nici măcar prin intermediul celor din proximitate să nu se apropie de tine.

O „afacere” între duhovnic şi ucenic?

În duminica în care se va vorbi despre vindecarea slăbănogului din Capernaum (Matei 9, 1-8) regăsim o evidentă legătură între Evanghelie şi taina spovedaniei, mai ales. Hristos îi spune slăbănogului (paraliticului): „iertate sunt păcatele tale” (v. 2), vindecându-l sufleteşte mai înainte de a-i tămădui boala din trup. Iar cei de faţă, în vremea aceea, „au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere” (v. 8). Într-adevăr, şi azi oamenii au „asemenea putere”, căci s-a dat ierarhilor şi preoţilor puterea de a lega şi dezlega păcatele, în numele lui Dumnezeu. Iar iertarea de păcate, obţinută în taina spovedaniei, înseamnă şi reprimirea în comunitatea Bisericii, reintegrarea celor care s-au depărtat. În molitfa (rugăciunea) de la taina spovedaniei, se spune, cu privire la cel ce se spovedeşte: „Împacă-l şi-l uneşte pe dânsul cu sfânta ta Biserică în Iisus Hristos...”. Căci şi Domnul vindecă pe slăbănog „văzând credinţa lor” (v. 2), adică a celor care l-au adus. Taina spovedaniei nu este o „afacere” între duhovnic şi ucenic, ci implică, cumva, întreaga comunitate, duhovnicul fiind delegat de episcop spre a reprezenta, în acest sens, Biserica. De altfel, la începuturi, spovedania era publică, iar cel ce se pocăia era reprimit de toţi cei de faţă. Ulterior, din pricina smintelilor, doar duhovnicul mai ascultă, în taină, mărturisirea păcatelor, dar el în numele Bisericii lui Hristos dă dezlegare şi primeşte pe cel ce se pocăieşte.

Faptul că Domnul spune slăbănogului, „ia-ţi patul şi mergi la casa ta” (v. 6) înseamnă că mai porţi semnul păcatului şi al slăbiciunii tale, că mai ai de lucru (mai ales) după ce ai fost dezlegat de păcat. Noi oricând putem cădea, chiar mai tare decât înainte, în cele rele. De aceea ne este de folos să avem înaintea ochilor patul pe care am suferit – imaginea căderii şi a neputinţei noastre. Psalmistul spune: „păcatul meu înaintea mea este pururea” (Ps. 50, 4). Atâta vreme cât suntem pe pământ, nu suntem scutiţi de ispita de a cădea chiar şi în păcate mai grave decât cele anterioare, ba chiar şi după o asceză severă sau după îndelungi perioade de viaţă sfântă (sunt multe exemple în sinaxar).

Comentând reacţia de uimire a celor care au fost de faţă când a vindecat Domnul pe slăbănog, Ilarie de Poitiers constată că „admiraţia, iar nu teama trebuie să aducă această vindecare. (...) Învăţătura ajunge la limanul potrivit şi, încetând frica din ei, Dumnezeu este preaslăvit pentru că a dat o asemenea putere oamenilor”. Frică poate să îţi fie şi de un lucru sau de un animal. Admiraţie nu poţi avea însă decât faţă de o persoană, cu care ai vrea să te asemeni. De aceea, vindecarea deplină nu vine decât prin întâlnirea personală cu Hristos Domnul. Unii tâlcuiesc şi acum, într-un mod greşit, o rugăciune a Sfintei Liturghii în care se spune, cu puţin înainte de momentul împărtăşirii: „Şi ne învredniceşte, prin mâna ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge, şi, prin noi, la tot poporul”, cum că aici ar fi dovada că, dacă se împărtăşeşte slujitorul altarului, atunci s-ar împărtăşi, prin intermediul acestui cleric, şi cei care nu se cuminecă propriu-zis. Or, este aberant a susţine că te poţi împărtăşi prin intermediul altcuiva. E ca şi cum ţie îţi este foame şi te poţi hrăni chiar şi dacă a mâncat cineva din casa ta. (Asta ne aduce aminte de gluma aceea amară că „şampania este băutura clasei muncitoare... dar pe care o bea prin reprezentanţii ei, burghezimea!”). Relaţia cu Dumnezeu, chiar dacă mijlocită, nu se poate „consuma” prin intermediari; după cum ea nu se poate epuiza nici doar la nivel privat, personal, excluzând dimensiunea comunitară.

„Ce simplu este, de fapt, totul”

Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum(Matei 9, 27-35) constituie subiectul Evangheliei din ultima duminică a lunii iulie 2014. Pe cei doi orbi, Hristos îi întreabă: „Credeţi că pot să fac eu aceasta?” (v. 28). De aici înţelegem că nimic nu „funcţionează” automat în Biserică. Sunt persoane care cer să le fie binecuvântată casa, maşina, viaţa lor însăşi şi apelează, de aceea, la slujbele Bisericii. Dar puterea lui Dumnezeu lucrează pe măsura deschiderii noastre, a credinţei noastre. Aşa este şi cu spovedania şi cu împărtăşania, de la care, uneori, se aşteaptă rezultate spectaculoase, dar fără o implicare personală. Se uită, prea adesea, că sfintele taine ni-L fac accesibil pe Dumnezeu, ni-L apropie, dar ele nu sunt o pilulă care acţionează oricum în organismul nostru, indiferent de atitudinea noastră. În ultimă instanţă, ceea ce ne vindecă – în sensul că ne mântuieşte– este taman modul nostru de a relaţiona cu Dumnezeu, disponibilitatea de a-I face loc în inima noastră, în toate ale noastre. Dacă Îl primim, vom avea minunate surprize, vom fi cu totul uimiţi şi vom rosti, precum evreii: „Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel” (v. 33). Adică, vom spune şi noi: „Doamne, nu am crezut niciodată că Tu eşti atât de minunat. Nu am cunoscut strălucirea Ta, inima mea nu a mai cunoscut aşa o dulceaţă şi aşa o bucurie! Ce simplu este, de fapt, totul: e de ajuns ca eu să fiu cu Tine şi totul se schimbă, totul se luminează, în chipul cel mai firesc. Toate ostenelile şi căutările mele cumulate de-a lungul unei vieţi nu mi-au adus nici o fărâmă din pacea şi iubirea pe care le simt fiind cu Tine. Aşa, simplu şi total...”

O relaţie sănătoasă cu Dumnezeu înseamnă, implicit, o relaţie sănătoasă cu toţi oamenii, cu lumea întreagă. Nimeni nu poate face un milimetru pe calea mântuirii, nimeni nu poate gusta din fericirea de a fi fără a se deschide către Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Când Îl caut pe El, găsesc totul. Când sunt cu El, totul are sens, inclusiv suferinţa... Ţi-e sufletul bolnav? Caută „tratamentul” numit Iisus Hristos. Se administrează sub multe forme, în spitalul numit Biserică. Ia aminte: toate celelalte soluţii propuse de omenire sunt paliative, ca nişte analgezice administrate unor bolnavi de cancer!

De la același autor

Ultimele din categorie