Sunt trei trepte de sporire ale omului. Treapta începătorilor, cea mijlocie și cea a celor desăvârșiți. Cel de pe treapta întâi, deși gândul îi este pornit spre bine, totuși mintea mai are mișcări pătimașe. Treapta a doua este la mijloc, între pătimire și nepătimire. Și se mișcă într-însa gândurile cele de-a dreapta de-a valma cu cele de-a stânga. Și izvorăște în același timp lumina și întuneric, cum s-a spus. Și cel în treapta mijlocie de va începe puțin să citească Dumnezeieștile Scripturi și să-și închipuiască gândurile cele Dumnezeiești, prin închipuirea cărora el se aprinde de adevăr după puterea lui, și se păzește cu paza cea din afară, din care se naște și păzirea lăuntrică și lucrul după cuviință, atunci el va fi tare după ispitele patimilor.

Iară de va hrăni focul cel firesc cu cele pomenite și nu va lăsa departe căutarea, cercetarea și dorul după ele, chiar dacă nu le-a văzut pe ele, totuși hrănindu-și gândurile cu semnele Dumnezeieștilor Scripturi, și ținându-le strânse, ca să nu se abată spre stânga, și să nu primească, în loc de adevăr vreo sămânță drăcească, își va păzi foarte sufletul său cu dorul. Și va cere de la Dumnezeu cu durere și cu răbdare rugăciune, iar Dumnezeu îi va plini cererea și îi va deschide lui ușa Sa, mai cu seamă din pricina smereniei sale.

Fiindcă celor smeriți în cugetul lor li se descoperă tainele. Iară de va muri el cu această nădejde, chiar dacă de aproape nu va vedea de fel pământul acela, dar cred că împreună moștenitor va fi cu drepții cei de demult, care nădăjduiau să ajungă la desăvârșire și n-au ajuns s-o vadă, după cuvântul Apostolului, care zice, că în toate zilele spre nădejde au lucrat și spre nădejde au dormit (Evrei 11, 39). Și ce să spun, dacă n-ar ajunge omul în pământul făgăduinței, adică în chip vădit să cuprindă adevărul, pe măsura puterii lui firești? Oare din pricina aceasta este oprit de la intrarea în țara făgăduinței și rămâne în treapta cea din urmă a cărei întreagă punere înainte este înclinată spre cele de-a stânga? Și fiindcă n-a cuprins adevărul întreg, oare rămâne omul în neamul cel prost al treptei cele de pe urmă, oare nici nu le cunoaște, nici nu le dorește pe acestea? Sau i se cuvine să se ridice la calea cea mijlocie, despre care am vorbit? Că deși omul n-a văzut pământul făgăduinței decât ca într-o oglindă, dar de departe a nădăjduit spre el, și din pricina acestei nădejdi a fost pus împreună cu părinții lui. Și cu toate că nu s-a învrednicit aici de dorul desăvârșirii, totuși fiindcă mereu a vorbit de dânsul, și mereu mintea s-a îndeletnicit cu el pe de-a-ntregul, și cât a trăit, mereu l-a dorit, de aceea a putut el să curme gândurile cele viclene. Și cu nădejdea aceasta inima lui cea plină de Dumnezeu, iese din lumea aceasta.

Tot lucrul care are întru sine smerenie este cu bună cuviință. Pentru că îndeletnicirea cea netrupească a minții, cu povața înțelegerii Sfintelor Scripturi, spre setea de Dumnezeu, pune gard înlăuntru, între suflet și gândurile de viclenie, și păstrează în suflet amintirea bunătăților viitoare, ca să nu se lenevească mintea în negrija ei, și, în locul celor mai bune, să se încurce cu lucrurile lumești. Fiindcă din acestea curând se răcește fierbințeala mișcărilor celor minunate ale minții, și cade sufletul în dorințe zadarnice și fără rost. Iară slava să fie a Dumnezeului nostru în veci. Amin.

(Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, pp. 68-69)