În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor şi Iisus S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşteVitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptândmişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos, şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: Ia-ţi patul şi umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ţi-a zis: Ia-ţi patul tău şi umblă? Iar cel vindecat nu ştia cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulţimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu şi i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău. Atunci omul a plecat şi a spus iudeilor că Iisus este Cel ce l-a făcut sănătos. (Ioan 5, 1-15)

În cea de-a patra duminică după Sfintele Paști, la Sfânta Liturghie nu se mai citește o pericopă cu referire la Învierea Domnului, ci este vorba despre o vindecare minunată, despre mila dumnezeiască și despre neputința omenească de a privi cu înțelegere pe cel aflat în necaz. După cronologia Evangheliei după Ioan, evenimentul are loc după ce Hristos a făcut două minuni în Galileea, prima fiind schimbarea apei în vin la o nuntă, iar a doua, vindecarea fiului unui funcționar regesc. Însă în preajma unei sărbători Domnul se afla la Ierusalim, ceea ce înseamnă că participase la un pelerinaj, respectiv vizitase templul. Scăldătoarea unde s-a întâmplat minunea din Evanghelia acestei duminici era situată la nord de templu, la o distanță nu prea mare. Pelerinii care merg azi la Ierusalim pot ajunge, la pas, în cinci minute de la Domul stâncii, unde se crede că era situat templul, până la ruinele vechii scăldători, aflată azi lângă biserica ortodoxă a Sfintei Ana. După cum descrie Evanghelistul Ioan, scăldătoarea Vitezda (sau evreiește, Betesda, care se traduce prin „casa binecuvântării” sau „a milei”) nu era doar o simplă baie publică, ci probabil funcționa ca un izvor cu proprietăți curative. Lângă acea piscină existau cinci pridvoare, adică locuri unde se puteau adăposti, odihni, eventual aștepta la rând, sau schimba de haine, potențialii vizitatori. Era destul de mare pentru vremea aceea, ceea ce înseamnă că izvorul ce o alimenta devenise faimos. Avea și de ce: nu doar fiindcă se afla aproape de templu, ci Evanghelistul mai spune că din când în când un înger cobora acolo și tulbura apa, iar atunci primul care intra în piscină se făcea sănătos, indiferent de boală. De aici putem înțelege că răstimpul dintre două vizite ale îngerului, respectiv două vindecări, era neregulat. Nimeni nu știa cât mai e de așteptat de la ultima minune: poate zile, săptămâni, luni. Și, pe lângă aceasta, reiese că nu funcționa această vindecare dacă cineva pur și simplu stătea în apă, așteptând răbdător venirea îngerului. După tulburarea apei, numai primul care sărea în piscină se vindeca. Și astăzi dacă am fi martorii unui asemenea fenomen, probabil că tot felul de bolnavi, de la cei aproape imobili la cei cu boli ușoare, ar încerca să stea cât mai aproape de izvor. Boala și chinul ei îl face pe om, adesea, să treacă peste buna cuviință a așteptării la rând, mai ales că nu se știe când vine următoarea șansă. Cu siguranță că atunci, mai ales în Orientul cunoscut până în zilele noastre prin lipsa de rânduială, se producea o mare busculadă la momentul venirii îngerului. Și clar, bolnavii mai puțin gravi ajungeau să se vindece. Cei imobilizați ar fi avut o oarecare șansă doar dacă cineva ar fi stat cu ei să pândească momentul favorabil.

În această stare apăsătoare de așteptare se afla un slăbănog șezând pe un pat. Evident, patul nu avea de a face cu ceea ce înțelegem azi prin noțiunea obiectului de mobilier aflat în dormitoarele noastre, ci era un fel de rogojină sau targă care se strângea și se așeza acolo unde era nevoie să înnoptezi. Pe acea targă se afla un bolnav de 38 de ani. E neclar dacă vârsta lui era de 38 de ani sau dacă bolea de atâta vreme, în orice caz aștepta de multă vreme. Iar atunci când Domnul Iisus, apărut parcă de nicăieri, îl întreabă dacă vrea să se facă sănătos, omul răspunde destul de politicos. Dacă noi înșine am boli de atâta vreme, neavând pe nimeni și am fi întrebați de cineva: „vrei să te faci sănătos?”, cei mai mulți ne-am enerva. Ce întrebare e și asta? Dar în slăbănogul cu pricina rodise răbdarea. Se obișnuise să aștepte. Se obișnuise și cu boala, dar nu a deznădăjduit că se va mântui, că altfel nu ar mai fi stat acolo. La întrebarea aproape inutilă a Domnului, el răspunde cu pace: „Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.” Mitropolitul Antonie al Ardealului a ținut o predică la această duminică, intitulată „Nu ai om? Ai Dumnezeu!”, cu un conținut foarte mișcător. Slăbănogul a primit vindecare în ceasul acela pe gratis, dar nu pe degeaba. Ea e rodul multor zile de rugăciune, de întristare, de așteptare, de tristețe și de singurătate. Omul era singur, nu avea nădejde în oameni. Ajunsese la înțelepciunea pomenită de psalmist: „Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire” (Ps. 145,3). Și rodul acestei așteptări cu nădejde este izbăvirea de la Hristos Care spune: „ia-ți patul tău și umblă”. Ciudat și trist este că, urmare a bucuriei slăbănogului vindecat, cei din jur îl critică pentru că ar încălca legea sâmbetei, conform căreia ar fi avut voie să meargă doar ca să se ducă la sinagogă. Mai concret, legea impunea să nu faci mai mult de o mie de pași, ceea ce înseamnă că fostul slăbănog s-a bucurat foarte zgomotos și, probabil, a dat și o tură prin toată cetatea, nu a mers doar cinci pași încolo și încoace. Dar după această minune, Domnul S-a făcut ca și nevăzut, până în momentul în care S-a întâlnit în particular cu cel vindecat și i-a spus: „iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greșești”.

Domnul Hristos nu face minuni ca să fie lăudat sau ca să devină faimos. Nu are nevoie nici de aplauze, nici de urale, ci de o inimă curată, de dorință arzătoare pentru vindecare, pentru mântuire, dar Îi place discreția. El este Cel care ajută pe cei singuri și nu uită nici pe cei mai amărâți și părăsiți de toți. Și, atunci când ne sare în ajutor, nu pretinde nimic în schimb, ba mai mult, nu ne trâmbițează păcatele și neputințele în public. Slăbănogului i-a spus să nu mai greșească – nu știm cu ce greșise de ajunsese slăbănog, dar probabil că făcuse ceva, din moment ce Iisus i se adresează cu asemenea cuvinte – însă așa cum la spovedanie lucrurile rămân și trebuie să rămână în ascuns, Hristos caută îndreptarea inimii noastre nu de frica vreunui rău, a unei pedepse, și nici din cauza privirii judecătoare și batjocoritoare a lumii, ci caută schimbarea adevărată, făcută necondiționat.