Trăim într-o lume în care omul nu mai are măsura timpului. Nu pentru că timpul i-ar lipsi, ci pentru că nu mai știe să locuiască în el. Graba a devenit formă de existență, iar viteza – criteriu al valorii. Omul contemporan nu mai meditează la măsura infinitului, pentru că nu mai are răgazul interior.

De când omul s-a desprins de pământ, punându-și aripi de tinichea și urcându-se într-o capsulă ce străbate văzduhul mai repede decât pașii lui firești, s-a produs o ruptură subtilă, dar adâncă: s-a slăbit legătura dintre om și Creatorul său. Nu zborul în sine este problema, nici cucerirea spațiului, ci iluzia că depășirea limitelor fizice ar însemna și depășirea condiției ontologice.

Tot harul și toată știința – care, în mod sigur, vin de la Dumnezeu – omul și le-a însușit ca pe o proprietate exclusivă. A uitat că ele sunt dar, nu titlu de stăpânire. A început să călătorească în timp fără măsura timpului, să vorbească despre veșnicie ca despre un teritoriu ce urmează a fi explorat,  fără să mai țină seama că veșnicia este a Domnului, iar omul este chemat să trăiască în timpul Domnului, nu în timpul său arbitrar.

Viața omului nu este în mâna lui. Aceasta este realitatea pe care omul modern refuză să o accepte.  El vrea să administreze existența ca pe un proiect personal, rupt de ascultare și de taină. De aici neliniștea, oboseala fără cauză, alergarea fără sens. Omul contemporan aleargă, privește în cosmos și i se pare că mai are doar câțiva pași de făcut. Cosmos-ul, spațiul, nu-l mai uimesc, iar misterul nu-l mai smerește. Totul devine calculabil, programabil, apropiat. Aceasta este însă o iluzie periculoasă: cosmosul cucerit nu înseamnă și suflet luminat.

Trăim un timp al haosului, un timp care seamănă tulburător de mult cu vremea celor ce au zidit turnul Babel. Atunci, ca și acum, omul a vrut să urce fără Dumnezeu, să ajungă la Cer fără să treacă prin ascultare. Rezultatul a fost nu înălțarea, ci confuzia. Foarte puțini mai pășesc astăzi pe pământ cu sfială, știind că și ei sunt pământ fragil, că omul însuși este țărână însuflețită. O adiere ușoară – o boală, o pierdere, o singurătate – îl poate uni din nou cu „pământul mamă”, nu ca regres, ci ca reîntoarcere la adevăr.

Și atunci se naște întrebarea dureroasă, dar necesară: Ce ar mai trebui să-i descopere Dumnezeu omului pentru a-l trezi din această încercare de a fi Dumnezeu sau „ca Dumnezeu”, așa cum au dorit protopărinții noștri? Răspunsul este tulburător prin simplitatea lui: Dumnezeu nu mai are nimic nou de descoperit. Totul a fost deja arătat. Omul nu mai are nevoie de o revelație suplimentară, ci de o inimă capabilă să primească revelația adevărată. Crucea, limita, timpul, fragilitatea, iubirea – toate sunt deja înaintea lui.

Dumnezeu nu îl trezește pe om cu zgomot sau forță, ci în tăcere, așteptând răbdător. Nu printr-un nou cer spectaculos, ci printr-o chemare discretă la smerenie. Omul se poate salva, dar nu prin viteza cu care străbate universul, ci prin felul în care va învăța din nou să pășească pe pământ.