Monahia Elisabeta Vlahuţă, de la Mănăstirea Agapia (1850-1925)

Era de loc din satul Pleşeşti (Bârlad). Părinţii ei mai întâi au căsătorit-o cu un judecător. După doi ani, murindu-i soţul, s-a retras la Mănăstirea Agapia, închinându-şi restul vieţii lui Hristos.

În anul 1880 a primit schima monahală şi s-a smerit pe sine în nevoinţa călugărească aproape cincizeci de ani. Şi era maica Elisabeta foarte râvnitoare la cele duhovniceşti, iubitoare de biserică şi primitoare de străini. Cu mâinile lucra asemenea Martei, iar cu mintea mereu se ruga împreună cu Maria. Avea încă în chilia ei cinci fiice duhovniceşti, pe care le-a crescut de mici în dragoste de Dumnezeu, ca o adevărată mamă, mereu hrănindu-le din cuvintele Sfinţilor Părinţi. Căci era vestită maica Elisabeta Vlahuţă în Mănăstirea Agapia şi toţi se foloseau de înţelepciunea şi de smerenia ei.

În anul 1890 au luat jugul lui Hristos şi părinţii ei trupeşti, călugărindu-se la Mănăstirea Agapia, cu numele de Elisabeta şi Nectarie. Mai târziu, s-a călugărit şi fratele ei mai mic, cu numele de Mardarie. Şi era minunat lucru a vedea o întreagă familie închinată lui Hristos, unul pe altul îndemnându-se la rugăciune şi la fapta bună.

Aşa s-a ostenit maica Elisabeta Vlahuţă în mijlocul ucenicelor ei, mereu slăvind pe Dumnezeu şi slujind oamenilor. Apoi părinţii ei – monahul Nectarie şi monahia Elisabeta – s-au mutat la cele veşnice şi s-au îngropat în cimitirul mănăstirii. Iar în vara anului 1925 s-a săvârşit şi maica Elisabeta cea iubitoare de multă osteneală şi s-a aşezat lângă mormântul părinţilor ei, ca să se veselească împreună în lumina lui Hristos.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 510)