Cine împarte are cât îi trebuie, cine nu împarte trudeşte singur să-şi care poverile. Era o poveste…

Cică un puşcăriaş dezertă din temniţa unui oraş şi se refugie în pădure. Făcându-i-se foame, se apropie de o colibă, unde credea că poate să fure ceva de mâncare. Înăuntru, însă, găsi o familie extrem de înfometată, cu un copilaş bolnav care avea nevoie de hrană şi de medicamente. Puşcăriaşul dezertor îi linişti: Nu mai plângeţi. Vă rog să anunţaţi autorităţile că m-aţi prins, pentru că sunt dezertor şi urmărit şi veţi primi recompensa care se dă în aceste cazuri, adică cinci mii de lei. Aşa veţi scăpa de foame şi griji!

Deşi sărmanii nu se lăsau înduplecaţi, dezertorul îi convinse în final şi astfel îl dădură pe mâna poliţiei. Fapta lui stârni însă uimire în rândul autorităţilor care îl graţiară…

(Părintele Iustin Pârvu,  Daruri duhovniceşti, Conta, 2007, p. 133)