Omul de pe canal

Încep să înțeleg că mila și compasiunea nu sunt același lucru. Mila s-ar fi oprit doar la el. Compasiunea s-a întors la mine. Doamne, aș fi putut să fiu eu, în locul lui...

De câteva zile stă pe un canal din Podu Roș, în stația tramvaiului cu numărul 1. Îl cheamă Vasile. Mi-a spus că a fost într-un adăpost, dar erau mulți și l-au bătut. Îi e mai bine pe stradă, măcar din canalul acela noaptea iese căldură. Era întins pe jos, acoperit cu o pătură. Și cred că avea cataractă, ochii nu îi erau prea limpezi, dar el era lucid. Și îndurerat. Nu am făcut mare lucru pentru el, i-am lăsat ceva de mâncare, l-am pomenit și i-am rugat și pe alții să treacă pe acolo, măcar cu gândul.

Încep să înțeleg că mila și compasiunea nu sunt același lucru. Mila s-ar fi oprit doar la el. Compasiunea s-a întors la mine. Doamne, aș fi putut să fiu eu, în locul lui... Eu de ce nu sunt acolo și sunt aici, în căldura căminului de unde tastez acum? Pe sub fereastra apartamentului tocmai trece un om, pare a fi unul dintre cei fără casă, unul dintre cei care merg noaptea fără oprire, ca să se încălzească. Mi se strânge inima și îmi văd nerecunoștința. Pierd atât de ușor clipa, prezentul și mulțumirea pentru tot ce am, ce sunt.

Nici măcar nu m-am oprit din prima la canalul acela, să îl întreb. Știam că s-ar putea să-l doară întrebarea mea, așa că am mai zăbovit, să-mi fac puțin curaj. El, în schimb, a fost pe deplin recunoscător și pentru atât. Așa m-am întors la el, la mine și la Tine, Doamne. Și mă tem că iar am să uit. Doamne, nu ne părăsi!

De la același autor

Ultimele din categorie