Cine nu știe de celebrul personaj răstignit odată cu Hristos, Mântuitorul lumii, care, printr-o inspirată rostire – „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta” (Luca 23, 43) – a dobândit Raiul? Charismaticul părinte Cleopa de la Sihăstria, într-una dintre predicile sale, referindu-se la cunoscutul protagonist al dramaticei întâmplări de pe Golgota, spunea: „Văzut-ai rugăciune tâlhărească? Văzut-ai tâlhar înţelept? A ştiut să fure mult în viaţa lui! Dar, având credinţă în inimă, a ştiut să fure cu limba Raiul”.

Din sinaxarul zilei de 28 august aflăm că mai există un astfel de locatar al cereștilor locașuri, Moise Etiopianul sau Arapul. Aidoma celui de pe Golgota, și el a furat, a comis nenumărate spargeri, fărădelegi ori ucideri. Aflăm din viața lui că, la un moment dat și-a venit în sine, alegând să trăiască ascetic, pocăindu-se cu lacrimi fierbinți și cu aspră nevoință. Odată proslăvit, se vede că a înduplecat milostivirea Cerescului Tată, Care i-a șters noian de fărădelegi, primindu-l ca pe tâlharul de pe Golgota în lumina și iubirea Sa.

Este impresionantă viața lui Moise Etiopianul, după ce a început urcușul către Cer: nopți nedormite, rugăciuni pline de umilință, lupta cu feluriţi demoni dar, în primul rând, cu propriul său trup și cu patimile ce-l chinuiau. La fel de emoționante rămân atât modul în care a fost chemat la marea și înfricoșătoarea Taină a Preoției, cât și sfârșitul său – el acceptând să piară ucis de sabia unor tâlhari ca unul ce, odinioară, a curmat viața multor semeni în acelaşi însângerat mod. Așa s-a împlinit în propria existență cuvântul Domnului: „Cel ce ridică sabia, de sabie va pieri” (Matei 26, 52).

Interesant de reținut este că tâlharului celui dintâi, care a „furat” Raiul, nu i s-a reținut numele. În Sfânta Scriptură întâlnim numele unor persoane care nu au spus, nici n-au săvârșit lucruri deosebite. Totuși, acestui personaj, rămas celebru, evangheliștii i-au omis numele, deși unele scrieri apocrife, precum Evanghelia lui Nicodim, au consemnat numele Dismas. Vasăzică, numele nu i s-a reținut, se pare, dintr-o pedagogie divină – căci el întruchipează paradigma tuturor celorlalți oameni cu o viață decăzută, promiscuă, despre întoarcerea cărora s-ar crede că ar fi imposibilă. Dar, odată ce l-au descoperit pe Hristos, precum Moise pomenit acum, la finele lui Gustar, au săvârșit o lucrare de pocăință uluitoare, față de care Domnul a răspuns prompt, cu aceleași cuvinte mântuitoare de pe Golgota: „Astăzi vei fi cu Mine în Rai” (Luca 23, 43). Adverbul de timp „astăzi” însemnează o permanentizare a poftirii adresată de Marele Răstignit tuturor celor ce s-au pregătit a răspunde dumnezeieștii chemări.

Viața și minunata convertire a lui Moise Etiopianul, văzută în lumina învățăturii Sfinților Părinți despre căderea în păcat și posibila restaurare a omului, ne arată că pocăinţa este posibilă ca metamorfoză, care nu priveşte atât păcatul în sine, cât reîntoarcerea la Dumnezeu, revenire la reala menire a omului. Din punct de vedere al spiritualităţii ortodoxe, în pocăinţă este important viitorul, iar nu trecutul. Biserica amintește despre starea de păcătoșenie a Sfântului Moise nu pentru a-i cinsti viața decăzută, ci lucrarea de refacere, de fortificare a chipului lui Hristos în el. Dacă păcatul a atras după sine moartea, pocăinţa umple existența cuviosului martir de viaţă şi de Înviere. Moartea adusă de păcat este, pe de o parte, „viaţa” trăită în afara comuniunii cu Dumnezeu, iar viaţa adusă de pocăinţă este trăirea în şi cu Dumnezeu. Dacă scopul păcatului a fost dorinţa de „autoîndumnezeire”, pocăinţa are ca scop suprem ajungerea la asemănarea cu Dumnezeu prin lucrarea virtuţilor, virtuţi care nu se pot împlini decât într-o comuniune cu Hristos, comuniune posibilă numai în Biserică, prin Sfintele Taine.

Trudnica lucrare de pocăință a Sfântului Moise, după cum ne-o prezintă sinaxarul zilei, ne apare ca o luminoasă pedagogie, ajutându-ne să înțelegem că începutul întoarcerii de la păcat la Dumnezeu este, în primul rând, recunoaşterea păcatelor. Acest fapt reprezintă condiţia sine qua non pentru părăsirea căii ticăloase, pentru vindecare şi mântuire. Plecând de la etapa inițială a pocăinţei, omul nu trebuie să se învârtă în jurul ei, ci să treacă la o treaptă mai înaltă: cea a simţirii durerii pentru starea păcătoasă în care se află. Această fază se mai numeşte a zdrobirii inimii: nu din cauza eului rănit, ci pentru că prin păcat s-a despărţit de Dumnezeu şi, dacă stăruie în vinovăție, rămâne departe de El.

Cunoaşterea stării proprii de păcătoşenie constituie o condiţie absolut necesară a reînnoirii legăturii omului cu Dumnezeu şi a dobândirii, în final, a mântuirii. Din cunoaşterea de sine, omul ajunge la adevărata cunoaştere a tot ceea ce există, aici cuprinzându-se şi realităţile duhovniceşti cele mai tainice şi mai înalte. Într-adevăr, cel care se căieşte de păcatele sale, prin harul lui Dumnezeu, se curăţă de patimi şi, încetul cu încetul, întunericul aşternut peste puterea de cunoaştere a sufletului se risipeşte. Mintea i se luminează de către Duhul Sfânt, pe măsura curăţirii sale.

Toate acelea le regăsim minunat în urcușul duhovnicesc al monahului martir Moise Etiopianul. Într-un fel, fiecare dintre noi ne asemănăm cu viața sa înainte de convertire: și noi, prin păcate, ne-am rănit și ne-am prăduit sufletele. De aceea, cade-se să însoțim fiecare zi a vieții noastre cu virtutea pocăinței, rugându-l pe Sfântul Moise Etiopianul, un iscusit dascăl al pocăinței, să ne întărească în împlinirea acestei virtuți – singura cale de îndreptare și de reînnoire a vieţii, de ridicare și de eliberare de un trecut păcătos și apăsător – agonisindu-ne mult râvnita mântuire.