Mai mult, aceşti activişti foarte vocali în spaţiul virtual propun chiar declanşarea unei adevărate cruciade împotriva credinţei religioase – considerată reminescenţă a Evului Mediu – şi a Bisericii Ortodoxe Române. Efectiv mi se pare că am un vis urât!

Nu pot concepe cum activişti europeni şi intelectuali fini formaţi la studii în străinătate – adică la prestigioase universităţi – închid ochii sau se fac a uita ceea ce s-a hotărât în această privinţă în februarie 2006, sub egida Comisiei Drepturilor Omului din cadrul Consiliului European, la Kazan (Rusia), într-o consfătuire privind predarea Religiei în şcoli. Fără nici un fel de raţionament sau fundamentare, promovează unul dintre sloganele cele mai stupide: „Nu vrem religie în şcoli. Religia îi îndobitoceşte pe oameni, îi face docili şi slugarnici!”.

M-am întrebat: De unde atâta ură faţă de religie şi de Biserica Ortodoxă Română în mod special din partea unor persoane care – în loc să promoveze diversitatea – califică religia, în cazul nostru numai pe cea ortodoxă, ca fiind „o tumoare pe corpul social al ţării”? Mai mult, unii dintre cei născuţi după 1990, dar în familii eminamente comuniste, pun o bună parte din dezastrul de astăzi al României pe seama a „milioane de minţi infestate” cu virusul religiei, mai periculos decât pandemicul COVID-19! De unde până unde o astfel de logică apodictitică, în care toate dezastrele din România (cel puţin cele din ultimele trei decenii) sunt puse pe seama Bisericii Ortodoxe Române, singura care are milioane de credincioşi în această ţară.

Negăsind răspuns la aceste întrebări, am dori să ni se permită şi nouă să dăm glas, cu toată cuviinţa, unei „cârcoteli”: Cu aşa responsabili nu-i de mirare că am ajuns în această stare jalnică, din punct de vedere moral-civic, din punct de vedere social-politic şi din punct de vedere naţional! Am scăpat de comuniştii şi ateii de ieri şi ne-am procopsit cu alţii, care – în numele unei corectitudini politice – îşi revendică recunoaşterea internaţională. Scopul lor nu este altul decât să vândă ce-a mai rămas de la vechii bezbojnici – atei – şi, pentru a nu avea nici o şansă de a striga pe nume pe adevăraţii hoţi şi prădători ai României, Biserica lui Hristos şi cei care mărturisesc faptul că împărtăşesc o credinţă religioasă trebuie să fie permanent prezentaţi ca fiind vinovaţi de dezastrul prin care trece România astăzi.

Aceste atacuri lipsite de orice logică ne încredinţează de adevărul că toţi care se arată potrivnici religiei ştiu mai bine decât oricine că „parazitarea minţii e mai gravă decât cea a buzunarului”. Din acest motiv nu ezită mai ales în momente critice – cum este această pandemie prin care trece omenirea, nu mai puţin România – să clameze că „RELIGIA ÎNDOBITOCEŞTE” şi că „şcoala nu are nevoie de religie”, că Biserica Ortodoxă Român este „o organizaţie criminală, retrogradă, retardată, coruptă”, că Ortodoxia – ca rit creştin – a devenit „un coşmar rusofon criminal care ne ţine în afara civilizaţiei”. Nici mai mult, nici mai puţin, Biserica Ortodoxă Română este declarată „o sectă demonică”.

Fie-ne permis a vă întreba: Restul problemelor cu care se confruntă societatea românească a fost rezolvat şi noi nu am aflat încă?

De fapt, nu religia este batjocorită, ci istoria culturală a unui continent din care face parte şi poporul român. Iată de ce ne întrebăm: Ce ar însemna un popor sau un continent – cum este Europa – fără istorie? Pentru a răspunde acestei întrebări – plecând de la aserţiunea lui Martin Luther că „Biblia se traduce o singură dată în limba unui popor” – trebuie să spunem că traducerea Cuvântului lui Dumnezeu în limba fiecărui neam de pe acest continent a avut un rol fondator pentru cultura şi dezvoltarea sa culturală.

De aceea, nu-i lipsit de interes să analizăm în ce măsură procesul de aculturaţie a contribuit la ridicarea „pe o treaptă superioară de dezvoltare” (DEX) a culturii noastre. Sau ceea ce am numi astăzi inculturaţie – fenomen legat de „rolul părinţilor” care „este deosebit de important încă din momentul în care aceştia (copiii, n.n.) sunt educaţi în funcţie de diferenţele dintre ceea ce este bine şi ceea ce este rău”; fără a uita că sunt şi „alte persoane, factori şi instituţii care contribuie la ceea ce numim inculturaţie.”

Privitor la cultura continentului nostru – supus acestor fenomene de „aculturaţie şi inculturaţie creştină”, Paul Valéry atrăgea atenţia că, la baza culturii europene, se află acele seturi de valori legate de dreptul şi civilizaţia romană (Roma), gândirea şi înălţimea de cuget a Greciei antice (Atena), precum şi valorile religioase legate de Ierusalim – locul sfânt al religiilor cărţii sau abrahamice, din care face parte şi creştinismul – pe care nu putem şi nici nu este în spiritul de deschidere umanistă, care trebuie să predomine în susţinerea valorilor europene, să le ignorăm fără a afecta grav imaginea spirituală a Europei.

Desconsiderându-le, nu facem altceva decât să trecem cu vederea că primul european a fost Sfântul Apostol Pavel – născut în lumea elenistică a Tarsului Ciliciei, de unde îşi luau pedagogi pentru odraslele lor cei din protipendada romană, crescut la şcoala rabinului Gamaliel – care a făcut apel la împăratul roman, atunci când a fost acuzat pe nedrept, devenind el însuşi un model pentru creştini în a respecta ceea ce atunci se numea stat de drept.

Apoi să nu uităm că prima manifestare a Europei de astăzi a avut loc la Niceea în 325, cu prilejul Sinodului I ecumenic, la care au participat episcopi din toate părţile în care a fost primită Evanghelia lui Hristos – de la Ierusalim şi până în Spania, adică în tot fostul Imperiu roman. Din acest motiv nu putem – cum poate ar dori unii! – să scoatem din Europa catedralele creştine, care o împodobesc din Portugalia până la Urali, din nordul Europei până în Creta şi Sardinia, pe motiv că sunt prea mari. Nici nu putem arde creaţiile artistice care au subiecte religioase şi se găsesc în muzeele europene. Asta ar însemna să ne aliniem celor care au distrus vechi creaţii artistice ale lumii!

Nu o putem face pentru că am ignora visul celor care – gândind unitatea europeană – au pus pe steagul Uniunii Europene cele douăsprezece stele din cununa Preasfintei Fecioare – cum apare în Apocalipsă 12, 1: „Pe cap purta cunună din douăsprezece stele” – dar şi ceea ce prefigura această unitate europeană încă din timpul lui Carol cel Mare, care – la încoronarea sa de către Papa Leon al III-lea, în domul din Aachen, în ziua de 25 decembrie, adică de praznicul Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în anul 800 – a purtat pe sub hlamida imperială o mantie albastră. Imperiul său cuprindea „totalitatea Franţei, Belgiei, Olandei, Elveţiei, Austriei, Germania până la Elba, Italia central-nordică, Istria, Boemia, Slovenia, Ungaria până la Dunăre şi Spania până la Elbru” (Alesandro Barbero).

Regele Carol cel Mare – socotit ca fiind cel care pune prima temelie a viitoarei Europe, prin Imperiul Germano-Roman – îi scria Papei Leon al III-lea: „Nouă ne revine, cu ajutorul lui Dumnezeu, să apărăm Biserica în afară cu armele – împotriva atacurilor păgânilor şi a pustiirilor necredincioşilor – şi s-o întărim înlăuntru, impunând credinţa cea adevărată. Iar Sanctităţii Voastre Vă revine să ne susţineţi lupta, ridicând braţele spre Dumnezeu precum Moise, pentru ca – prin mijlocirea Sanctităţii Voastre – poporul creştin să fie mereu biruitor asupra duşmanilor săi” (Alesandro Barbero). Astăzi însă, în numele separării puterilor în stat, nu mai este considerat firesc gestul de a oferi libertate de conştiinţă şi exprimare a credinţei cetăţenilor, ci este pervertit cu termeni grei precum „aservire” şi subordonare ticăloasă, „trădare a intereselor” din calcule electorale pentru a amăgi „pupătorii de moaşte”.

Uniunea Europeană aşadar are aceste origini care pot fi identificate în acea perioadă numită „Renaşterea carolingiană”, motiv pentru care Carol cel Mare poate fi socotit pe drept cuvânt ca fiind „părinte al Europei” (Alesandro Barbero). Aceste origini sunt cu totul diferite de cele pe care au vrut actualii responsabili europeni, în ciuda faptului că prin Claude Juncker recunoşteau eşecul marxismului, să le pună la Trier, sâmbătă 5 mai 2018, prin acea statuie a lui Marx, confecţionată în China. Poate aceste din urmă tendinţe ideologice se constituie în acel fond de răzvrătire care îi animă pe cruciaţii de astăzi împotriva religiei.

Însă adevărul istoric ne determină să îi contrazicem – deopotrivă şi pe acei responsabili europeni neo-marxişti – şi să spunem că adevăratele origini ale constructului european se află în valorile Decalogului şi ale Evangheliei lui Hristos Mântuitorul, Care în toate sondajele iese pe primul loc privind importanta Sa contribuţie la reînnoirea spirituală a lumii. Nu vom putea recunoaşte acest lucru decât luând lucrurile aşa cum ni le prezintă istoria.

Nicolae Bălcescu – marele revoluţionar de la 1848 – spunea că „misia istoriei este să ne arate şi să ne demonstreze” adevărul lucrurilor; iar marele poet Mihai Eminescu arăta că de religie ţine afirmarea identităţii noastre ca europeni şi ca români, deoarece numai datorită credinţei creştine românii au reuşit să înscrie pe răbojul istoriei „un strat de cultură la gurile Dunării.” În acest sens, Radu Vulpe spunea: „Dacă n-am fi fost creştini, astăzi nu am mai fi fost populaţie romanică.”

În concluzie, oricât de mult s-ar strădui activiştii neo-marxişti, nici Hristos şi nici Biserica Sa – fidelă principiilor Sale – nu vor putea fi scoşi din istoria Europei. Cu atât mai mult cu cât – aşa cum spunea Mihai Eminescu – Mântuitoul nostru Iisus Hristos reprezintă „cel mai înalt ideal de educaţie a umanităţii, fiind modelul dumnezeiesc spre care trebuie să tindă orice om”.

De asemenea, în ce ne priveşte, putem spune că nu poate fi schimbată nici fibra genetică a acestui popor care s-a născut creştin. Acesta este mesajul pe care vrem să-l adresăm neo-marxiştilor europeni care încă mai consideră că ultima redută pe care o mai au de cucerit este desfiinţarea Bisericii lui Hristos şi mărturisirea cu demnitate a unei credinţe religioase, credinţă pe care toţi oamenii de geniu – de la Newton la Einstein – au împărtăşit-o şi au considerat-o ca fiind cea care dă persoanei umane adevărata demnitate dumnezeiască, demnitate cu care omul a fost împodobit încă de la creaţie.

Fostul ambasador al Indiei la Bucureşti, într-o convorbire avută la Mitropolia Moldovei, spunea că – dacă ar fi să facă un clasament al primelor zece dintre cele mai frumoase locuri din lume – ar include Bucovina şi Maramureş, cu splendidele lor biserici; atât de diferite şi atât de unitare în a reda sufletul neamului românesc. Iar la ultima vizită a Papei – este vorba de vizita Papei Francisc din anul trecut – nu ne-am putut prezenta decât cu Catedrala Neamului, atât de criticată de anonimii de pe reţelele de socializare, care s-a constituit totodată şi în cea mai remarcabilă realizare în cei 100 de ani de la Unirea din 1918, când toate ţinuturile româneşti au devenit un singur trup. 

Dacă nu sunt de acord cu nimic din aceste sublinieri, îi rugăm pe aceşti pseudo-apărători neomarxişti strecuraţi prin forurile de conducere ale statului să dea o dezminţire publică. În cazul în care nu o vor face, înseamnă că îşi asumă batjocura proferată la adresa simplilor români – mai ales cei de la sate, dar nu sunt excluşi şi cei de la oraş – cărora nu le-a mai rămas decât credinţa în Dumnezeu, aşa cum au dovedit-o prin cuminţenia şi disciplina manifestate în aceste luminoase zile în care am prăznuit Învierea Domnului nostru Iisus Hristos!

Să fie încredinţati că nu ne deranjează faptul că ar împărtăşi alte convingeri decât românii, dar nu îngăduim ca – în numele diversităţii culturale, etnice şi religioase, precum şi al drepturilor omului – să ni se jignească credinţa străbună, Biserica şi dreptul de a ne creşte copiii în lumina acestor valori care au făcut din civilizaţia Europei una dintre cele mai pline de umanism. Îi invităm aşadar – în spiritul unui dialog deschis şi al îngăduirii frăţeşti – să dialogăm despre religie şi despre Biserica Ortodoxă Română. Este necesar un astfel de dialog pentru noi şi pentru cei care iau parte la această discuţie pe amintitele reţele de socializare pe care – ca responsabili fomatori de opinie – suntem datori să dăm dovadă de civilitate.

În acest sens reamintesc faptul că la 1789 s-au consacrat Drepturile omului şi ale cetăţeanului. Cetăţeanul este locuitorul unei cetăţi, iar cetatea presupune civism şi civilitate. Vechea cetate antică, în Occident, s-a constituit în jurul orologiului unei biserici sau mănăstiri. Să nu uităm că Westminster cu Big Ben din Londra a rămas până astăzi mărturie a acestui fapt.

Este nevoie de această limpezire, deoarece de trei deceni nu încetează această susţinută aruncare de săgeţi veninoase – prin transfer logic şi faptic – la adresa credinţei religioase; şi în mod special la adresa Bisericii lui Hristos. Apoi, un dialog onest şi sincer este de preferat unei „hăituieli” care nu urmăreşte decât aducerea „vânatului” în bătaia puştii, aşa cum s-a procedat în ultimele decenii. Cred că avem dreptul la un dialog uman şi responsabil mai mult decât la abordări pamfletice, care nu aduc decât vrăjmăşie şi încrâncenare.

Mulţumesc anticipat acestor binevoitori ce doresc profunda reformare a Bisericii, conform modernei lor viziuni despre viaţa spirituală, pentru a primi această invitaţie şi aştept ca răspunsul lor să fie pe măsura aşteptărilor, adică pe măsura unor persoane despre care ştim că ar trebui să reprezinte interesele românilor, din ţară şi străinătate. Să nu uităm că în diaspora bisericile se constituie într-un adevărat cordon ombilical în ceea ce priveşte legătura cu ţara şi cu cultura şi credinţa acestui popor!