Sarcina duhovnicului este măreață și complexă. Măreață este și răspunderea acestei ascultări, de a-și însuși moștenirea cea mare, chipul credinței de neclintit, al nădejdii tari și al iubirii evanghelice, ca prin acestea să doboare toate obstacolele care se ivesc în calea îndrumării fiului duhovnicesc după voia lui Dumnezeu. Primind la hirotonie crucea preoțească și, odată cu aceasta, dreptul de a fi duhovnic, preotul primește și poruncă de la Dumnezeu Care-i arată în ce chip să fie slujirea sa: Fă-te pildă credincioșilor cu cuvântul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credința, cu curăția (I Timotei 4, 12).

Nu este însă ușoară nici îndatorirea fiilor duhovnicești, căci lor li se pun înainte multe sarcini, dintre care cea mai importantă este libertatea mântuirii proprii. Calea spre mântuire începe din momentul întoarcerii la Dumnezeu cu sentimentul și conștiința propriei pieiri. Această conștiință ne obligă să căutăm un Mântuitor și-i aduce pe mulți în Biserică. Iar aici, pe pragul Bisericii, la izvorul mântuirii, stă prima piatră de poticnire pentru omul abia trezit la viața duhovnicească și pentru duhovnicul care primește „pruncul duhovnicesc” spre educație. Omul intră în Biserică însuflețit de noi sentimente și se îndreaptă cu mintea direct spre Împărăția Cerurilor, la înălțimea tainelor ascunse de perdeaua de neînlăturat a Descoperirii dumnezeiești.

(Arhimandritul Ioan Krestiankin, Povățuiri pe drumul crucii, Editura de Suflet, București, 2013, pp. 14-15)