Să-L iubim pe Hristos. Atunci numele Lui va ieşi dinlăuntrul nostru cu dor fierbinte, cu căldură, cu dragoste dumnezeiască, vom striga numele Său în taină, negrăit. Să stăm înaintea lui Dumnezeu cu dăruire, cu smerenie, deasupra urmelor paşilor lui Hristos. Să ne slobozească Hristos de fiece cută a omului celui vechi. Să ne rugăm să ne vină lacrimile înainte de rugăciune. Dar, atenţie! Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. Să vă rugaţi cu zdrobire: „Sunt eu vrednic să-mi dai atâta har, Hristoase al meu?”. Şi atunci aceste lacrimi se fac lacrimi de recunoştinţă. Sunt mişcat; n-am făcut voia lui Dumnezeu, ci cer mila Lui.

Să vă rugaţi lui Dumnezeu cu dor fierbinte şi iubire, în linişte, cu blândeţe, lin, fără silire. Şi, când ziceţi rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”, să o spuneţi rar, smerit, lin, cu dragoste dumnezeiască. Cu dulceaţă să rostiţi numele lui Hristos. Să ziceţi cuvintele unul câte unul, „Doamne… Iisuse… Hristoase… miluieşte-mă”, lin, delicat, iubitor, tainic, în minte, în tăcere, dar şi cu avânt, cu dor fierbinte, cu dragoste, fără forţare, siluire sau încrâncenare necuviincioasă.

Cum vorbeşte mama care-şi iubeşte copilul? „Copilaşul meu!... Feţiţa mea!...”. Cu dor fierbinte. Dor fierbinte! Aceasta este taina. Aici grăieşte inima. „Copilaşul meu, sufletul meu!” „Domnul meu, Iisuse al meu, Iisuse al meu, Iisuse al meu!...” Ceea ce ai în inima ta, în mintea ta, aceasta o rosteşti din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău (Luca 10, 27).

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, Traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003,  pp. 215-216)