În vremea aceea, vorbind Iisus mulțimilor, iată mama și frații Lui stăteau afară, căutând să-I vorbească. Cineva I-a zis: Iată, mama Ta și frații Tăi stau afară, căutând să-Ți vorbească. Iar El i-a zis: Cine este mama Mea și cine sunt frații Mei? Și întinzând mâna către ucenicii Săi, a zis: Iată mama Mea și frații Mei. Că oricine va face voia Tatălui Meu Celui din Ceruri, acela Îmi este frate și soră și mamă. În aceeași zi, ieșind Iisus din casă, ședea lângă mare. Și s-au adunat la El mulțimi multe, încât intrând în corabie ședea în ea și toată mulțimea stătea pe țărm. Și le-a grăit lor multe, în pilde. (Matei 12, 46-50; 13,1-3) (Joi în săptămâna a cincea după Rusalii)

În acest pasaj din Evanghelia după Matei se istorisește despre faptul că predicile Domnului Iisus adunau mulțimi numeroase. Lucrul e bine-cunoscut din multe povestiri, precum aceea în care unii neputând să aducă la Hristos pe prietenul lor paralizat, s-au urcat pe casă și au demontat acoperișul pentru a-l coborî înaintea Lui (Marcu 4, 2). Ce anume atrăgea mulțimile se știe deja: învățăturile sincere, pildele pline de înțeles și simple, fără limbaj sofisticat, dar mai ales acel „cuvânt cu putere” al lui Iisus (Luca 4, 32), pentru că vorbea ca un Dumnezeu și nu ca unul care învățase teorii din cărți.

Aici Domnul se află în aceeași situație, în mijlocul unei mulțimi, probabil într-o casă sau poate chiar într-o sinagogă, dacă evenimentele citite în Evangheliile acestei săptămâni s-au petrecut succesiv, fără vreo pauză în narațiune. Cineva îi spune că mama și frații Lui stau afară și îl așteaptă ca să Îi vorbească. Este probabil șocant pentru unii creștini această afirmație, care aparent sprijină ipoteza sectară că Iisus ar fi avut frați. Cu altă ocazie, când unii dintre ei chiar sunt numiți, s-a explicat de către exegeți că termenul de „frate” la evrei desemna nu doar pe frații trupești, ci și pe veri și alte rude sau chiar străini de neam, dar care locuiau în aceeași casă, împărțind același acoperiș. Așadar, ceea ce este de remarcat în această întâmplare, nici vorbă să fie centrată pe faptul că Domnul ar mai fi avut frați. Mai degrabă ne putem îndrepta atenția asupra atitudinii pe care Hristos o are la auzul acestor cuvinte.

Hristos nu lasă mulțimile, nu Își încheie discursul pentru a satisface dorința rudeniilor. Nu înseamnă că îi nesocotește, că ar fi nerespectuos față de ei, ci arătând cu mâna către ucenici și spunând că ei sunt mama și frații Lui, arată că pentru un creștin nu trebuie să primeze rudenia trupească, cel puțin nu în ceea ce privește dobândirea mântuirii. Înaintea lui Dumnezeu și în viața duhovnicească, în care pe planul întâi este a-i bineplăcea Creatorului, fiecare devine celuilalt de lângă el mamă și tată și frate, potrivit relațiilor duhovnicești. Un copil poate să devină părinte duhovnicesc propriei mame și propriului tată, dacă el i-a adus la credință. Pentru cineva poate fi mai important să cultive relațiile cu frații duhovnicești decât cu frații după trup. Poți fi frate cu ceilalți creștini de la biserică și, din contră, cu fratele după trup care are alte valori decât cele creștinești, relațiile pot deveni altele decât cele frățești, însă niciodată nu trebuie să se ajungă la aceasta din cauza disprețului nostru, al celor care ne socotim creștini. Astfel, învață Domnul, că oricine face voia Tatălui Său din ceruri, acela Îi este frate și soră și mamă.

Domnul nu exclude rudenia Sa de la mântuire, dar o lasă pe plan secundar pentru că altceva primează în viața unui creștin. Nu punem nici dreptatea exclusivă în fața dragostei față de rudenii. Odinioară Hristos îi critica pe fariseii care spuneau despre un lucru că este „corban”. Aceasta însemna că dacă cineva s-a jurat înaintea lui Dumnezeu că un lucru e dedicat exclusiv slujirii divine, acest lucru nicicum nu mai putea fi folosit spre ajutorarea familiei. Indiferent dacă familia îți murea de foame și tu aveai o avere, dar aceasta fusese făgăduită lui Dumnezeu, nu te puteai atinge de ea. Nu aceasta e dreptatea dumnezeiască pentru că tocmai ajutorarea celor în nevoi înseamnă a jertfi ceva lui Dumnezeu. Înaintea Atotputernicului primează necesitatea dragostei. Rudenia nu este nesocotită ca la farisei, dar nu trebuie nici supravalorizată. Necesitatea creștină nu e a sângelui, ci a duhului, iar Dumnezeu nu are nevoie de valorile noastre, căci toate acestea Îi aparțin, ci de dragostea noastră. Tocmai de aceea, pentru cuvintele Lui pline de sens duhovnicesc, Iisus era îmbulzit de mulțimi care veneau să Îl asculte.