Oamenii loviţi de o boală incurabilă, de cancer, de exemplu, îşi duc viaţa într-un chin atroce; dar cei ce simt în ei prezenţa păcatului care îi separă de Dumnezeu sunt chinuiţi de o durere încă şi mai mare. Ei se socotesc „mai răi decât toţi oa­menii”. Şi atunci o nouă energie se iveşte înăun­trul lor, născând rugăciunea de pocăinţă care se poate ridica la o asemenea intensitate, încât min­tea se opreşte şi cuvintele încetează. Rămâne numai un singur strigăt: „Mântuieşte-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă, pe mine păcătosul!” Această tensiune provocată de aversiunea faţă de păcat trebuie păstrată ca să nu ajungem să trăim împreună cu păcatul. Păcatul e atât de perfid; e prezent — deşi adeseori fără ca noi să ne dăm seama — în aproape fiecare pas pe care îl facem. „Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis că aşa este scris şi aşa tre­buia să pătimească Hristos şi a treia zi să învie din morţi şi întru Numele Său să se propovădu­iască pocăinţa şi iertarea păcatelor la toate neamu­rile” (Lc 24,45-47). Nu e nimic mai important în viaţa noastră decât cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi a modului de a ne uni cu El. Trebuie să înţelegem ce înseamnă Numele Său. Dacă acest Nume ne dezvăluie taina iubirii Tatălui Fără-de-nceput, atunci vom iubi Numele însuşi, fiindcă el conţine „economia tainei celei din veci ascunse în Dumnezeu, Celui ce pe toate le-a zidit prin Iisus Hristos” (Ef3, 9). „Într-acest chip ne-a şi ales întru El mai-nainte de întemeierea lumii, pentru ca-ntru iubire să fim în faţa Lui sfinţi şi fără prihană, mai dinainte rânduindu-ne [predestinându-ne] ca, după buna socotinţă a voii Sale, întru El prin Iisus Hristos să ne înfieze” (Ef 1, 4-5).

(Arhimandritul Sofronie Saharov, Rugăciunea experienţa Vieţii Veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2007, p. 168-169 )