Râvna și rugăciunea sunt atât de strâns legate între ele încât una fără cealaltă nu poate ființa. De este râvnă, este și rugăciune. Acolo unde nu este râvnă, lipsește și rugăciunea. Și dimpotrivă, dacă în inimă arde dorința de rugăciune, dintr-aceasta se aprinde neîntârziat și o râvnă fierbinte. Dacă, însă, rugăciunea s-a stins, se va stinge și râvna de a duce o viață duhovnicească, bineplăcută lui Dumnezeu.

De aici înțelegem că, de vrem să ardem de râvnă pentru Dumnezeu, este de trebuință să ne rugăm des! Ce-ar fi dacă fiecare creștin ortodox, în fiecare zi, odată cu rugăciunea sa, și-ar aprinde și inima de la flacăra candelei ce arde înaintea icoanelor din casă?! Atunci ar străluci tot în acea râvnă plină de har, și cu dragoste ar plini înalta sa datorie creștinească.

După ce a vorbit cu Dumnezeu pe muntele Sinai, Moise a coborât de acolo cu totul arzând de strălucirea harului lui Dumnezeu. Dacă și noi ne suim des pe Sinaiul cel duhovnicesc, prin unirea în rugăciune cu Dumnezeu, atunci vom arde de râvnă asemenea prorocilor din vechime, și ne vom mântui și noi, și miile de semeni ai noștri, și cunoscuții din jurul nostru.

Nevoința rugăciunii este barometrul duhovnicesc care arată cum este vremea sufletului nostru. Dacă însetăm după rugăciune, este un semn bun. El arată că sufletul nostru este viu și însetează după Dumnezeu. De va pieri, însă, această sete sfântă pentru vorbire în rugăciune cu Dumnezeu, este un semn rău, anume că păcatul a umplut sufletul cu întunericul său și că suntem aproape de acea stare vrednică de plâns, care se numește moarte duhovnicească. Dintr-o astfel de moarte duhovnicească ne poate învia doar Dumnezeu, prin minunea pocăinței noastre, a fiecăruia dintre noi. El ne întoarce iarăși la rugăciune și la râvnă.

Așadar, râvna se păstrează prin rugăciune, la fel cum focul se întreține prin adăugirea de combustibil. Din rugăciunea sinceră se naște un simțământ cald față de Domnul, care se arată rar la început, apoi mai des și tot mai des, până ce, la cei întăriți, acesta se preschimbă în simțirea neîncetată a lui Dumnezeu. Acest simțământ este dulce și fericit, și prima sa ivire te îndeamnă să-l dorești și să-l cauți, încât să nu mai părăsească inima ta, căci în el este raiul (Sfântul Teofan Zăvorâtul). 

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, pp. 21-22)