Apoi preotul cere, pentru cei ce s-au împărtășit cu Sfintele Taine, mântuirea și binecuvântarea de la Dumnezeu. Și care-i rugăciunea? – „Mântuiește, Dumnezeule, poporul Tău și binecuvântează moștenirea Ta!”. Această rugăciune este împrumutată tot din cuvintele Prorocului (Psalmul 21, 3), iar în altă parte același Proroc grăiește ca din partea Tatălui către Fiul: „Voi da Ție neamurile moștenire și stăpânirea Ta până la marginile pamântului” (Psalmul 89, 5). Adică ceea ce Fiul posedă din veșnicie ca Dumnezeu ce era a moștenit mai pe urmă, ca om.

Dacă, deci, El este Ziditorul nostru, de ce nu zice preotul: „Binecuvântează făpturile Tale, pe care le-ai zidit”, ci: „Binecuvântează moștenirea Ta”? Pentru ca să-L înduplece mai bine, aducându-I aminte de smerenia cu care S-a smerit pentru noi. Preotul vrea să spună: „Mă rog pentru robii Tăi aceștia, printre care Te-ai îndurat să cobori și să viețuiești laolaltă cu ei, Tu care stăpânești toate, și să fii numit moștenitor Tu, pentru Care nimic nu e câștigat, căci ale Tale sunt toate, din veci”.

Când amintim de o legătură a noastră mai strânsă cu Dumnezeu, Îl facem pe El mai îndurător spre noi. Iar „moștenirea” este tocmai această legătură mai strânsă decât credința: cu mult mai de aproape și mai bine ne-a luat Fiul în stăpânire ca Moștenitor, decât avusese mai înainte în calitate de Creator al nostru. Într-adevăr, prin creație El avea stăpânire doar asupra firii oamenilor. Prin moștenire, însă, Fiul S-a făcut stăpân al minții și al voinței oamenilor, ceea ce însemnează cu adevărat a stăpâni pe oameni. Căci însușirea de creaturi este comună și ființelor necuvântătoare, ca și lucrurilor neînsuflețite. Prin fire, toate sunt supuse lui Dumnezeu, ca niște făpturi, Ziditorului lor.

Supunând noi înșine, de bunăvoie, mintea și voința noastră, Celui ce S-a pogorât pe pământ, S-a răstignit pentru noi și a înviat. Mintea I-am supus-o, fiindcă L-am recunoscut ca Dumnezeu adevărat și Stăpân a toată făptura. Iar voia, fiindcă L-am iubit și am primit cu bucurie stăpânirea și jugul Lui pe umerii noștri (Matei 11, 29-30). Așa i-a moștenit Dumnezeu pe oameni, așa i-a luat cu adevărat în stăpânire. Această stăpânire o dorea de demult Prorocul Isaia, când se ruga: „Doamne Dumnezeul nostru, moștenește-ne pe noi” (Isaia 26, 13).

(Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, traducere din greacă de Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Editura Arhiepiscopiei Bucureștilor, București, 1989, pp. 56-57)