Rugăciunea, de asemenea, tămăduiește memoria. În starea decăzută a omului, ea este aducere-aminte de lume și, prin aceasta, uitare a lui Dumnezeu, și de aceea cu totul bolnavă și molipsind și celelalte puteri ale sufletului, pe care le abate de la calea duhovnicească.

Or, cum spune Stântul Isihie Sinaitul, „răul uitării și cele ce izvorăsc din ea le vindecă sigur paza minții și chemarea neîncetată a Domnului nostru Iisus Hristos”. Așa ajunge memoria să se schimbe cu totul și să devină, în rugăciune, uitare a lumii și încetare a risipirii cugetelor și aducere-aminte de Dumnezeu, regăsindu-și, în această firească folosire a ei, sănătatea. Căci memoria din fire este simplă și numai păcatul, așa cum am văzut, a împrăștiat-o și a sfârtecat-o în multe și felurite amintiri; în smerenia rugăciunii, ea își regăsește fireasca unitate dintâi.

(Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, p. 309-310)