Cădem Cuvioasă,
La moaștele Tale,
Tu ne izbăvește 
De cumplita jale...

Cu ani în urmă, slujind Sfânta Liturghie într-o zi de peste săptămână săvârșită la o catedrală mult mai mică și mai smerită decât biserica-mamă a Iașilor, anume la Mitropolia diasporenilor din Nürnberg, mi-a fost dat să ascult pentru întâia dată, la chinonic, o psalmodiere închinată Sfintei Parascheva, viersuită de un tânăr ieșean care tocmai se hotărâse să lase România ca să-și găsească un trai mai bun, în mult-prea-promițătoarea Germanie. Multă vreme am uitat de acel frumos cânt – era vorba despre Imul Sfintei Preacuvioase Parascheva, cântat de corul catedralei ieșene la sfârșitul fiecărei Liturghii –, iar când mi-am amintit de el și am încercat să îi reconstitui frânturi de vers ca să-l găsesc într-o înregistrare pe internet, prima dată am descoperit o altă bijuterie închinată ocrotitoarei Moldovei: un poem al Maicii Teodosia Lațcu, monahia cu suflet măiastru și podoaba de preț a Vladimireștilor, intitulat simplu: Rugăciune. 

Fecioara Zorica, rostuită la mănăstirea de fecioare din câmpia Siretului în urma poveței primite de la vestitul duhovnic și părinte sfințit Arsenie Boca, s-a numit – după chipul îngeresc – Teodosia. „Dăruită de Dumnezeu” (așa cum i s-ar traduce numele) soborului de maici dar și nouă, tuturor celor care-i citim până azi luminoasele stihuri, unele devenite între timp cântări de strană și de colindat. Iar poezia despre care aminteam, Rugăciune, e cuprinsă în volumul Icoane pentru paraclis, început în vremurile înfloritoare ale mănăstirii și continuat după tragedia din primăvara anului 1955, când multe maici au fost arestate (printre care și Maica Teodosia), pentru ca un an mai târziu mănăstirea să fie cu totul închisă. Așa a început prigoana comunistă împotriva monahismului 

Așa se face că „iconostasul” maicii cu degete fragile și suflu de privighetoare a rămas departe de ochii lumii până după căderea comunismului, când „paraclisul” a fost redeschis. Iar în acesta se regăsește, pe lângă multe poezii dedicate Mântuitorului, Maicii Domnului și binecunoscutele cântări euharistice Sfântul Potir și Sfintele Taine, un chip al virtuților Sfintei Parascheva schițat în această Rugăciune.

Orice iconar lucrează în etape bine definite. Mai întâi, fundalul. Apoi chipul și veșmintele, iar la final, detaliile. Tot astfel și rugăciunea-portret a fost concepută de înzestrata cuvioasă în trei strofe: prima, dedicată lacrimilor și milostivirii Sfintei Parascheva; a doua, smereniei care înalță; iar a treia, grijii materne pentru țara și poporul românesc. Acestea, încadrate de refrenul așezat ca motto al articolului de față, care indică sursa inspirației sale: „cumplita jale” a izgonirii ei din mănăstire și pribegiei îndurate cu greu, dar cu demnitate, prin ajutorul sfinților. Printre izbăvitorii Teodosiei din greutăți s-a numărat Cuvioasa Parascheva și moaștele sale, la care ne închinăm și noi azi, cu alte greutăți mai mici și mai mari, nădăjduind după ajutor.

Mai zăbovesc. În citire ori recitare, pentru a o desluși, o poezie necesită un mic răgaz. O citesc și-o recitesc. Cât despre rugăciune, aceasta e dialogul omului credincios cu Bunul Dumnezeu și cu sfinții Lui. E bineștiut acest lucru. Iar atunci când cerem ceva de la Preasfântul și de la prietenii Săi dragi, îndrăznim gândindu-ne cum odinioară El i-a ajutat pe alții și crezând că în același fel ne poate ajuta acum. Astfel, rugăciunea devine o punte nu numai între eu și Tu, ci și între ieri și azi. Ieri ai ajutat pe unii, azi ajută-ne pe noi. Iar tu, sfântule și sfântă, cuvios și cuvioasă, mucenic și muceniță, ieri te-ai nevoit și ai sporit în har, azi de-ne o mână de ajutor nouă, celor în încercări. 

Iar dacă Parascheva, cuvioasa de odinioară a plâns, a privegheat și „pe cei goi ai îmbrăcat”, azi e Cuvioasă-n ceruri, iar de noi, chemată să ne înmoaie și nouă inimile, să ne asemene sieși dându-ne un dar mult râvnit în lumea monahilor: „a lacrimilor rouă”, semn al harului.

Acesta a fost fundalul icoanei, despre care am amintit mai devreme. Iar veșmântul și chipul Sfintei sunt schițate în smerenia-i neobișnuită de-altădată, contrastând cu slava ce-o înconjoară azi, atunci când se află în mărețele procesiuni „de mireni și de preoți”. Acea smerenie i-o cerem Cuvioasei spre împărtășire, știind că smerenia e „scară către înălțimi” și izvor de credință. 

Și iată-ne ajunși la trăsăturile cele mai fine ale chipului Sfintei Vineri: iubirea-i de mamă pentru poporul ce-a adoptat-o acum aproape patru sute de ani. Sau poate mai degrabă ea, mama cu suflet feciorelnic, ne-a primit pe noi de fii. Maica Teodosia amintește de o întâmplare, de altfel pomenită în treacăt și în icosul al 12-lea al Acatistului Sfintei Cuvioase Parascheva. Printre mulțimea de minuni ale Sfintei iubite de toți Balcanii se știe de o întâmplare de prin anul 1947, când racla cu moaștele ei a călătorit prin toată Moldova, în anul de mare secetă și lipsă. Pentru scurtă vreme prețiosul odor s-a oprit în livezile unui sat, pustiite de omizi și de gândaci, izbăvindu-i pe vrednicii țărani, printr-o minune foarte vizibilă, de încă o pagubă. Însă dincolo de un „miracol trecător” și cu efect de scurtă durată, Mama Paraschiva – așa cum îi place tatălui meu s-o alinte de drag – e invocată să apere azi pământul țării și, mai important decât aceasta, „Neamul nostru să-l împaci”. 

Asemenea cuvioasei Teodosia de la Vladimirești, al cărei suflet și-a găsit liniștea alergând odinioară la moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași, iar acum amândouă în ceruri se veselesc, cădem și noi în aceste zile înaintea Comorii neprețuite, împodobite cu ghirlande de flori, cerând să ne ostoiască jalea, că e mică ea, ori mare. Iar noi, cei din Diaspora, care ajungem mai greu la Iași, ne bucurăm că prin milostivirea ierarhilor noștri, veșminte ce-au îmbrăcat-o odinioară pe Maica Moldovei, se află la închinare și în biserici românești din Occident.

Vă invit să citiți poemul Maicii Teodosia Lațcu!

RUGĂCIUNE

Parascheva Cuvioasă 
Care-ai plâns și-ai privegheat,
Și cu inima miloasă,
Pe cei goi ai îmbrăcat,
Dă-ne mila Ta și nouă 
Inimile să ne moi –
Și cu-a lacrimilor rouă 
Să ne-mpodobești pe noi,

Cădem Cuvioasă,
La moaștele Tale,
Tu ne izbăvește 
De cumplita jale.

Tu, care ai fost smerită, 
Mai mult decât sfinții toți, 
Iar acuma ești slăvită,
De mireni și de preoți, 
Dă-ne nouă umilința,
Scară către înălțimi,
Întărește-ne credința,
Apară-ne – că pierim!

Cădem Cuvioasă,
La moaștele Tale,
Tu ne izbăvește 
De cumplita jale.

Tu, fecioară cuvioasă
Care țara ne-ai iubit,
Și ca steaua luminoasă 
Peste Iași ai răsărit, 
Apară pământul țării,
De lăcuste și gândaci
Și cu Domnul îndurării,
Neamul nostru să-l împaci. 

Cădem Cuvioasă, 
La moaștele Tale,
Tu ne izbăvește 
De cumplita jale.

Maica Teodosia – Zorica Laţcu