Când eram mic, la Koniţa, am citit multe vieţi de Sfinţi şi le dădeam şi la ceilalţi copii să citească sau îi adunam şi citeam împreună. Mă minunam de nevoinţa cea mare şi de posturile ce le făceau Sfinţii şi încercam să fac şi eu ce făceau aceia. Din multă postire gâtul îmi devenise ca o coadă de cireaşă. Copiii râdeau de mine: “O să-ţi cadă capul!” – îmi spuneau. Ce-am tras! În sfârşit. Pe de altă parte fratele meu mai mare îmi lua Vieţile Sfinţilor ce le citeam deoarece mă îmbolnăveam din pricina posturilor şi se temea ca nu cumva să nu pot termina şcoala. De aceea le ascundeam în pădure, în bisericuţa Sfintei Varvara şi mergeam acolo în ascuns şi citeam. Într-o zi un oarecare vecin, pe nume Kostas, i-a spus fratelui meu: “Îl voi face eu să-şi schimbe mintea, să arunce acele cărţi pe care le citeşte şi să lase posturile şi rugăciunile”. Aşadar m-a întâlnit – eram atunci cam de 15 ani – şi a început să-mi spună teoria lui Darwin. Spunea, spunea, până m-a ameţit. Aşa cum eram ameţit, m-am dus direct în pădure, la bisericuţa Sfintei Varvara. Am intrat înăuntru şi am început să mă rog lui Hristos: “Hristoase al meu, dacă exişti, arată-mi-Te” – spuneam şi făceam mereu metanii.

Era vară. Transpiraţia curgea şi am devenit ud leoarcă; m-am istovit cu totul. Dar nici n-am văzut, nici n-am auzit ceva. Nici Dumnezeu nu m-a iconomisit puţin, cel puţin cu un mic semn, cu vreun zgomot, cu vreo umbră; la urma urmei eram copil. Şi dacă cineva ar fi privit asta cu logica omenească ar fi spus: “Dumnezeule, păcat de el sărmanul! De la 11 ani urcă pe stânci, a făcut o astfel de nevoinţă şi acum trece printr-o criză. L-a ameţit acela cu nişte teorii neghioabe. Acasă are greutăţi de la fratele lui. A plecat în pădure ca să-Ţi ceară ajutor…” Însă nimic, nimic, nimic! Istovit de multele metanii m-am aşezat puţin. Atunci m-am gândit: “Bine, dar când l-am întrebat pe Kostas ce părere are el despre Hristos, ce mi-a spus? A fost omul cel mai bun, cel mai drept – mi-a spus – şi deoarece propovăduia dreptatea, a lovit în interesele fariseilor şi L-au răstignit din invidie”. Atunci am spus: “Dacă Hristos a fost un om atât de bun, atât de drept, şi n-a apărut niciodată un altul asemenea Lui, iar ceilalţi L-au omorât din invidie şi răutate, merită ca pentru acest om să fac şi mai mult decât am făcut, ba chiar să şi mor”.

Îndată ce am înfruntat situaţia astfel, a apărut Hristos înconjurat de multă lumină – bisericuţa a strălucit – şi mi-a spus: Eu sunt Învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi (In 11, 25). Cuvintele acestea le citeam şi în Evanghelia pe care o avea deschisă şi o ţinea într-o mână. Asta mi-a pricinuit atâta schimbare lăuntrică, încât spuneam mereu: “Kosta, hai acum aici să vorbim dacă există Dumnezeu sau nu”.

Vezi, Hristos, ca să Se arate, a aşteptat înfruntarea mea personală şi cu mărime de suflet a situaţiei. Şi dacă de la un copil cere ca să procedeze cu mărime de suflet, cu cât mai mult de la unul mare?

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos,  2000, pp. 262-263)