Să ne îngrijim, atâta vreme cât suntem vii, a ne curăţi de toată întinăciunea patimilor, şi în locul lor să sădim toate virtuţile. Fireşte, asta cere osteneală, şi încă nu puţină; însă cum ar putea fi altfel? Fără osteneală nimic nu se făptuieşte. Cel care şi-a lăsat ogorul în părăsire şi a lăsat să crească pe el orice buruiană, iar apoi se va hotărî să-l cureţe, fireşte că îşi va răni şi tăia mâinile smulgând mărăcinii şi buruienile ghimpoase – dar ia el în seamă lucrul acesta? Nu. Aproape că nici nu bagă de seama osteneala, fiindcă aşteaptă ca, în cele din urmă, să aibă un ogor rodnic, sau o grădină cu flori şi pomi roditori, care îi vor aduce fel şi fel de bucurii.

Nici sufletul acoperit cu mărăcinii patimilor nu poate fi curăţit fără osteneli şi lupte dureroase; dar după ce, curăţindu-l de ele, îl vom semăna cu seminţe, el va înflori cu toate virtuţile şi cu frumuseţi duhovniceşti de tot felul, care vor atrage atât privirile cereşti, cât şi pe cele pământeşti. Atunci va fi în suflet un rai duhovnicesc şi Însuşi Domnul, ca oarecând în Raiul pământesc, va umbla în el, umplându-l cu mângâieri de negrăit, precum Însuşi a făgăduit prin prorocul, zicând: „Curăţiţi-vă… şi Eu mă voi sălăşlui în voi şi voi umbla, şi voi fi vouă Dumnezeu” (II Corinteni 6, 16).

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, Editura Sophia, 2002, p. 167)