Nu pierim de focul ispitelor care ne călește și ne dă culoare smerită și luminoasă, vorba proverbului indian: „focul înnegrește ce nu poate arde”.

Să fie inima veselită, inima aceasta pe care am dăruit-o curată și cu atâta râvna Celui mai ales și mai puternic Prinț al cerului cerurilor - Iisus Hristos. Inima aceasta care poate cuprinde în ea un microcosmos, adică o lume mică, și un Dumnezeu mare, întreg.

Chiar daca sângerează să nu abdice. Există o singură frumusețe, curăția, și o singură liniștire statornică și adevărată: „a sluji singur numai lui Dumnezeu” și repet, înaintea ochilor noștri să nu fie nimic înalt, mare, frumos, plăcut, fără numai unul Dumnezeu. Nu vă descurajați! Aici este toată lupta subtilă a sfintelor noastre paterice și o mare taină a vieții duhovnicești de a ne ridica, de a nu ramâne sub piatra grea și îngrozitoare a căderii. Cuvânt mare vă spun, în ordinea cea mai duhovnicească nici nu mai există cădere, există numai ridicare.

Nici o nenorocire nu înseamnă ceva și nimic nu este pierdut atâta timp cât credința rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou și sufletul nu abdică.

Vă spun cu gândul de a ramâne într-o neîntreruptă încurajare. Spun în fața icoanei Sfântului Nicolae și aceasta să îmi fie și mie ca indice: „Dicsit et salvavit animam meam”. Am zis și mi-am mântuit sufletul.

(Arhimandritul Arsenie Papacioc, Scrisori către fiii mei duhovnicești, Mănăstirea Dervent, Constanța, 2000, pp. 64-65)