Să-i învăţăm pe copii să aibă mereu pe buze cuvintele lui Dumnezeu!

Creşterea copiilor

Să-i învăţăm pe copii să aibă mereu pe buze cuvintele lui Dumnezeu!

Este uşor când e vorba de un copil, pentru că el nu luptă pentru bani şi nici pentru slavă, nu-l interesează femeile sau copiii sau casa.

Stabileşte şi tu în cetatea, care este sufletul copilului tău legi aspre, de care el să se teamă, şi protejează-le apoi, având grijă să nu le încalce. Altfel, la nimic nu foloseşte să ai legi dacă cei ce le încalcă nu sunt pedepsiţi.

Stabileşte legi şi ai grijă să fie respectate întocmai, pentru că noi suntem cei ce facem legile lumii şi chiar astăzi zidim o cetate.

Să presupunem că zidurile şi porţile sunt cele patru simţuri. Trupul întreg, să spunem, ar fi ca un zid ale cărui porţi sunt: ochii, limba, auzul, mirosul şi dacă vrei, şi pipăitul. Prin aceste porţi intră şi ies locuitorii. Aceştia sunt gândurile care fie pier, fie rodesc. (...) Să purcedem! Să intrăm mai întâi pe poarta limbii, pentru că e cea mai importantă. Să-i facem mai întâi de toate, canaturi şi zăvoare, dar nu din lemn, nici din fier, ci din aur. Într-adevăr, această poartă este de aur, pentru că în cetatea aceasta nu va locui un om obişnuit, ci împăratul tuturor, dacă e bine făcută. Şi pe măsură ce copilul învaţă să vorbească, vom şti şi unde aşezăm palatul împăratului.

Să-i facem, aşadar, canaturi şi zăvoare din aur, care sunt cuvintele lui Dumnezeu, cum spune profetul: „Cât sunt de dulci limbii mele cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea!” (Psalmul 118,103). Să-i învăţăm pe copii să aibă mereu pe buze aceste cuvinte, chiar şi atunci când sunt la plimbare, dar nu aşa, la întâmplare sau doar din când în când, ci neîntrerupt. Iar canaturile să nu le îmbrăcăm doar într-o foiţă de aur, ci să le facem cu totul din aur, să le facem groase şi grele şi să fie împodobite cu pietre preţioase, dar nu doar pe deasupra, ci pietrele să fie încrustate în aur.

Zăvorul canaturilor să fie crucea lui Hristos, să fie făcut în întregime din pietre preţioase şi să fie aşezat de-a curmezişul, în mijlocul canaturilor.

După ce facem, cum am spus mai înainte, canaturile din aur, groase şi puternice şi după ce aşezăm zăvorul din pietre preţioase, să-i facem şi pe locuitorii cetăţii vrednici de o asemenea poartă. Şi cine sunt aceştia? Sunt cuvintele cuviincioase şi sfinte pe care trebuie să-i învăţăm pe copii să le spună. Să îndepărtăm după aceea, cu grijă, orice străin corupt ca să nu-i pervertească pe locuitorii cetăţii noastre. Să îndepărtăm adică cuvintele ironice, batjocoritoare şi jignitoare, cuvintele fără sens, cele de ruşine, cele lumeşti.

Apoi, nimeni să nu intre pe această poartă în afară de împărat. Ea să rămână deschisă numai pentru El şi pentru suita Lui, să se spună şi despre ea: „Aceasta este poarta Domnului; drepţii vor intra prin ea.” (Psalmul 1 17,20) sau: „Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă” (Efeseni 4,29). Aceste cuvinte ale sfântului apostol Pavel sunt cuvinte de mulţumire adresate lui Dumnezeu şi chiar cântări sfinte. Să-i învăţăm pe copiii noştri să vorbească numai despre Dumnezeu şi despre înţelepciunea cerească.

Cum? Fiind noi judecători severi ai faptelor lor. Este uşor când e vorba de un copil, pentru că el nu luptă pentru bani şi nici pentru slavă, nu-l interesează femeile sau copiii sau casa. Deci, ce prilej ar avea să spună lucruri jignitoare sau să blesteme? Toată lupta lui se mărgineşte la cei cu care stă de vorbă.

Spune-i că e lege să nu insulte şi să nu vorbească urât nimănui, să nu jure şi să ocolească certurile. Dacă vezi că încalcă această lege pe care tu i-ai dat-o, pedepseşte-l, uneori mai aspru, alteori doar dojeneşte-l cu cuvinte care să-l doară, altădată cu un canon sau vorbeşte-i frumos, convinge-l şi promite-i ce vrei tu.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinții și educarea copiilor, traducere de Ieromonahul Benedict Aghioritul, Editura Agapis, București, 2007, pp. 62-63)