Să-i iubim pe oameni pentru cine sunt: chipuri ale dumnezeirii
Condamna orice prietenie care ne face să punem pe cineva într-o stare privilegiată faţă de alţi oameni, considerând că aceasta nu poate fi decât o lucrare a sângelui care demonstrează lipsa de iubire adevărată.
Sfântul Vasile Cel Mare, în regulile sale monahale, condamna orice prietenie care ne face să punem pe cineva într-o stare privilegiată faţă de alţi oameni, considerând că aceasta nu poate fi decât o lucrare a sângelui care demonstrează lipsa de iubire adevărată. Pentru Sfântul Vasile este de preferat ca începătorul să nu-şi facă prieteni, adică să nu-şi arate afecţiunea pe care o are faţă de cineva, dacă prin ataşarea sa de anumite persoane ajunge să le nesocotească pe altele, fapt care se întâmplă de multe ori. În concepţia acestui mare sfânt şi dascăl al Bisericii, lucrarea principală a monahului, şi a oricărui creştin, este aceea de a ajunge să iubească pe toţi oamenii la fel, fără să facă deosebire între ei, căci în aceasta se arată şi adâncimea smereniei şi înălţimea dragostei. Iar aceasta nu face decât să pună într-o lumină mai desluşită cuvintele Mântuitorului: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc pe voi şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce răsplată veţi avea? Oare nu fac aşa şi păgânii? Dar dacă iubiţi pe cei ce vă urăsc pe voi, întru aceasta arătaţi că sunteţi fii ai lui Dumnezeu, Care răsare soarele şi aduce ploaia atât peste cei buni, cât şi peste cei răi”.
Sigur că aceasta este o stare superioară, avansată, un ideal la care nu se ajunge prea uşor.
(Ieromonah Savatie Baștovoi, A iubi înseamnă a ierta, ediția a doua, Editura Cathisma, București, 2006, pp. 117-118)
Maica Domnului, vasul care a purtat Mirul Cel nedeșertat
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro