„Să înțelegi că ori la mănăstire, ori în lume, fără Hristos nu poți face nimic”

Interviu

„Să înțelegi că ori la mănăstire, ori în lume, fără Hristos nu poți face nimic”

„Majoritatea oamenilor caută la călugări o abatere şi o speculează – vorbesc de mass-media, şi scrisă, şi televiziune –, dar călugării au greşit şi vor mai greşi. Iar rânduiala lui Dumnezeu este: ai căzut, ridică-te! Nu este un secret. Trebuie să te gândeşti că ori aici, ori în lume, fără Mine nu puteţi face nimic, spune Hristos. Dacă ştii să dai sensul cuvenit, mai frumos decât a trăi într-o mănăstire nu există.”

Pe maica Sofronia am găsit-o pe băncuţa din faţa intrării în biserica Mănăstirii Miclăușeni, cu Psaltirea în mână. După slujba de dimineață, potrivit rânduielii, maicile o citesc, cu rândul, până la Vecernia mică. „Când încep, timp de o pagină-două, mă frământ, dar apoi mă regăsesc acolo. E exact ca un balsam, parcă nu mă mai pot desprinde. Psaltirea, dacă vrei să o citeşti, e bine ca înainte de a o începe să fi citit Vechiul şi Noul Testament; ea este rezumatul lor”, îmi spune maica Sofronia. După ce-și face pravila în cămăruța sa, ea obișnuiește să asculte la radio emisiunea cu explicarea psalmilor de către Părintele Profesor Petre Semen de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași. „O minunăţie! Chiar dacă nu-l vezi, îl simţi că el face aceasta în frica lui Dumnezeu”, afirmă cuvioșia sa.

A venit la Miclăușeni dintr-o localitate de lângă Gura Humorului, unde a fost profesor de matematică și alte materii reale. A predat și la şcoala sanitară, unde a avut-o ca elevă și pe maica Paisia de aici. Dincolo de privirea blândă, de culoarea cerului, a maicii Sofronia, se ascunde un om foarte exigent cu sine și preocupat de profunzimile vieții. Cuvioșia sa consideră că „urbanismul” n-are ce căuta în mănăstire: „E foarte important ca atunci când ajungi într-o așezare monahală să simţi mirosul şi gustul acela de simplitate, de natură, care te eliberează de mizeria umană. Am întâlnit oameni veniți pe la mănăstiri, care au spus: Măi, şi aici e tot ca la hotel?”.

„Suntem paraleli cu ceea ce ne oferă Dumnezeu”

Printre picăturile de înțelepciune pe care ni le-a împărtășit, maica Sofronia ne-a povestit și cum și-a împlinit într-un mod mai deosebit acest dor de a intra în viața monahală și cât de importantă este milostenia în viața noastră.

Cuvioasă maică, cum ați ajuns la Mănăstirea Miclăușeni?

Am venit la mănăstire în ceasul al 11-lea, la 59 de ani. De atunci s-au scurs 16 ani. Când eram copil, simţeam câteodată dorinţa aceasta de a intra în viața monahală. Parcurgându-mi viaţa, anumite probleme cu care m-am confruntat mi-au adus aminte că este Dumnezeu. Am avut familie, s-au dus dintre ei mulţi, e firesc să se ducă. Despărţirile sunt dureroase și ne acomodăm greu cu ele. Mergeam la biserică, dar nu cunoaşteam care sunt momentele Sfintei Liturghii, când ieşea preotul cu Sfânta Evanghelie, rânduiala slujbelor. Le-am învăţat aici. Această şansă care mi s-a oferit – să vin în mănăstire – este extraordinară. Dacă ai şti cât orbecăim în lumea asta... Suntem paraleli cu ceea ce ne oferă Dumnezeu.

Revenind la întrebarea ta, iată cum s-au petrecut faptele: Ascultam cu regularitate o emisiune la Radio Iaşi și domnul care o prezenta, spunea la finalul acesteia: „Să ne scrieţi dacă vă place emisiunea, dar ne puteţi scrie orice”. Eu atunci i-am expediat o scrisoare în care îi explicam că aş vrea să mă retrag la o mănăstire și îi ceream o opinie. Am scris-o în două exemplare, una către Mitropolie și una către Radio Iași.

„Doamnă X, problema dvs. s-a rezolvat. Spuneţi unde vă interesează”

Le pun la poştă pe amândouă şi după câteva zile mă întâlnesc cu factorul (poştaşul), căruia i-am fost profesoară de matematică. Mă întreabă ce mai fac. Îi amintesc de scrisori.

‒ La care cutie le-ați pus?, mă întreabă.

‒ La aceea din sat.

‒ Păi, aceea nu funcţionează.

‒ Şi atunci de ce o mai ţineţi acolo?

 A luat cutia aceea şi, ca să poată scoate scrisorile mele din ea, a trebuit s-o distrugă. Ajungeau scrisorile mele cred că peste vreo 30 de ani...

În zilele următoare, am primit răspuns de la Radio Iași, tot prin emisiune: „Doamnă X, problema dvs. s-a rezolvat. Spuneţi unde vă interesează”, fără să devoaleze absolut nimic din ceea ce doream. Au fost discreţi. Atunci eu am transmis şi am primit un număr de telefon. Am fost la redacție să-l întâlnesc pe domnul prezentator. Când am ajuns, portarul mi-a spus: Vai, pe acesta îl căutaţi? E atât de urâcios domnul ăsta! L-am aşteptat, am stat de vorbă cu el, cunoştea pe stareţa de atunci. Mi-a spus că mă sună până la ora nouă seara, să-mi dea un răspuns. Trecuse de nouă şi eu îmi ziceam: s-a terminat cu mănăstirea. Dar el o căutase pe stareţă, până o găsise să-i spună. Apoi am venit aici, la maica stareţă. M-a impresionat când mi-a spus că mă primeşte. Cum? Mă primiţi în mănăstire? Am venit și bun rămasă am fost.

„Lasă deoparte că te-a ciocnit, că ți-a zis, că ți-a făcut...”

Am avut multe ispite, dar ele sunt încercări pe care trebuie să le primeşti ca din mâna lui Dumnezeu. Vieţuind aici, nu munca este grea, ci să ne suportăm unul pe altul. Acesta e secretul. Dacă, de exemplu, eu am o dispută cu cineva din obşte, nu mă duc şi spun imediat superiorului; trebuie să discut cu acela cu care am avut problema. Lasă deoparte că te-a ciocnit, că ți-a zis, că ți-a făcut... Dacă te potriveşti, nu stai. Sunt sărmanele care umblă din mănăstire în mănăstire. Ce spunea Părintele Cleopa? Măi, dacă mergeţi undeva la mănăstire şi nu e dracul acolo, merg şi eu. Prin încercări, e lăsat şi el să ne ispitească.

Cuvioasă maică, care este menirea călugărului?

Să se roage. Călugării sunt rugători. Noaptea, în biserică, când stai la slujbă, chiar dacă nu te poţi concentra pe toată Psaltirea, pe toate canoanele, parcă ceva trece prin tine, te linişteşte şi te mulţumeşte.

Sigur, există varii motive pentru care oamenii vin la mănăstire. Peste unul, de exemplu, coboară harul lui Dumnezeu – acesta cred că e cel mai deosebit lucru. Apoi, sunt anumite probleme de viaţă care te împing pe acest drum, deci tot undeva este lucrarea lui Dumnezeu, şi mai este şi altă motivaţie: merg la mănăstire pentru că nu m-am realizat în lume. Acesta e un motiv greșit.

Nu trebuie să te gândeşti că aici în mănăstire sunt sfinţi. Majoritatea oamenilor caută la călugări o abatere şi o speculează – vorbesc de mass-media, şi scrisă, şi televiziune –, dar călugării au greşit şi vor mai greşi. Iar rânduiala lui Dumneze este: ai căzut, ridică-te! Nu este un secret. Trebuie să te gândeşti că ori aici, ori în lume, fără Mine nu puteţi face nimic.

Dar esenţa, aceasta este: dacă ştii să dai sensul cuvenit, mai frumos decât a trăi într-o mănăstire nu este.

Şi în lume, Dumnezeu este acelaşi, rânduieli cuvenite sunt şi acolo. Te poţi mântui. Fiindcă poţi să stai în mănăstire şi să ajungi în fundul iadului. A întrebat odată cineva pe un diavol dacă sunt călugări în iad. Călugări? Nu sunt. Aa, dar din aceştia îmbrăcaţi aşa, în negru, sunt.

Măicuță, ce aşteaptă Dumnezeu de la noi?

Puţin, foarte puţin. El n-aşteaptă să ne rugăm toată ziua. N-are nevoie, nu asta e problema. N-o să ne întrebe de asta. Dar ştii ce o să ne întrebe: Ce milostenie am făcut? Am ajutat pe cineva în nevoie? Milă voiesc, iar nu jertfă. Milostenia este largă: un bănuţ, o pâiniţă, cum poţi, o vorbă bună, un pahar cu apă, i-ai stat alăturea - orice în golul sufletului sau al trupului. Milostenie, cum poţi şi când poţi, din puţinul pe care îl ai. Dar noi nu facem lucrul acesta.

N-o să ne întrebe dacă am stat la toată slujba, dacă poate am vorbit în timpul slujbei. Dacă ai să citeşti în Psaltire, la sfârşitul catismei a 15-a se spune: „Să ajungă copiii lui orfani și femeia lui văduvă (...) Să nu aibă sprijinitor, și nici orfanii lui miluitor. Să piară de pe pământ pomenirea lui, (...) pentru că nu și-a adus aminte să facă milă”. Odată, un om a primit de la un preot să citească Psaltirea și era foarte revoltat de aceste cuvinte. Dar dacă nu faci milă, meriţi batjocura de mai sus.