Dumnezeu nu are nevoie de mulţumirea ta, însă tu ai neapărată nevoie de binefacerile lui Dumnezeu. Iar cea care primeşte şi păstrează aceste binefaceri în tine este inima recunoscătoare. „Cel mai bun mijloc de a menţine facerea de bine faţă de tine din partea unui binefăcător – zice Sfântul Ioan Gură de Aur – este aducerea aminte de binefacere şi neîncetata mulţumire.” Iar Cuviosul Isaac scrie: „Recunoştinţa celui care primeşte îl îndeamnă pe cel care dă să dea daruri mai mari decât cele dinainte. Cel care nu este recunoscător pentru puţin, acela şi întru cele mari va fi dezamăgit în aşteptările sale. Darul nu rămâne fără adaos, decât atunci când nu este mulţumire faţă de el”. Iar Sfântul Vasile cel Mare adaugă la acestea şi o oarecare înfricoşare, binefăcătoare totuşi, zicând: „Întrucât nu mulţumim pentru binele dăruit de Dumnezeu, urmează neapărat retragerea binelui, pentru a ne veni în simţiri. Precum ochii nu văd foarte aproape, ci au nevoie de o oarecare distanţă potrivită, tot astfel şi sufletele nemulţumitoare, de obicei, prin lipsirea de bine încep să simtă milostivirea dinainte şi, în vreme ce nu arătau recunoştinţă către Dăruitor când se foloseau de daruri, după pierderea lor fericesc vremurile dinainte”.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Războiul nevăzut, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 231)