Având în vedere dumnezeiasca descoperire care ne vorbește despre originea noastră inițial paradisiacă, având drept criteriu dumnezeiasca dragoste cu care ne-a încins Dumnezeu Cuvântul întrupat, având garanție bunătățile cele veșnice și nemurirea pe care ne-a dat-o ca moștenire Mântuitorul nostru, Dumnezeu-Omul, prin Care primim darul suprem și fără de asemănare al înfierii de către Dumnezeu Tatăl (care constituie sfârșitul a toate, punctul în care sfârșește orice mișcare și orice dorire), să ne îndreptăm voința noastră într-o direcție dreaptă. Niciun rezultat nu se întâmplă magic. Omul de la sine însuși își lucrează fie moartea, fie viața. Experiența greșelii celei dintâi a protopărinților, când au crezut lingușirii și vicleșugului celui rău, trebuie să ne fie de ajuns ca să ne înțelepțească, încât să nu repetăm aceeași greșeală. Astfel, trebuie neapărat să blocăm întoarcerea noastră spre cele de-a stânga, spre latura răului.  

Cu pecetea credinței în Hristos al nostru, intrăm în rândurile celor hotărâți mai dinainte spre mântuire, pe care i-a cunoscut mai înainte[1]. Prin ascultarea și prin supunerea noastră față de dreptarele și legile sfintei Lui voințe, ne dovedim mărturisirea noastră practică și, prin nevoința sfintelor virtuți și a participării la Taine, devenim părtași ai sfințeniei care este însușirea Tatălui nostru ceresc. Fiți sfinți, precum și Eu sunt sfânt[2]. Și aceasta este voia lui Dumnezeu, sfințirea noastră[3].

Lucrul la care trebuie să luăm aminte este că fără noi nimic nu se face, după cum, desigur, și fără dumnezeiescul har al lui Hristos al nostru iarăși nu putem face nimic. Deși, în fond, Dumnezeu este Acela care Își asumă inițiativa (Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi și ca să voiți, și ca să săvârșiți, după a Lui bunăvoință[4]), cu toate acestea putem spune că este o reciprocitate în care cei doi termeni (dumnezeiesc și omenesc) se succed unul altuia în mod egal. Uneori omul lucrează și Dumnezeu conlucrează, alteori Dumnezeu lucrează și omul conlucrează, însă niciodată fiecare separat.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, în curs de publicare la Editura Doxologia)

[1] Rom. 8, 29.

[2] I Petru, 1, 16.

[3] I Tes. 4, 3.

[4] Filip. 2, 13.