În fiecare an, pe la mijlocul lui brumărel ne amintim de Ceahlăul literaturii române, care într-o zi de 19 octombrie și-a început călătoria către Veșnicie. Pentru mulţi, Sadoveanu, căci despre el este vorba,  reprezintă un subiect pecetluit: un ateu, comunist și mason pe deasupra. Anul trecut am prezentat un material despre ortodoxia credinței renumitului romancier. Acum,

Era într-o zi de august a anului 1958. Sadoveanu se pregătea cu vădită emoţie să primească un musafir de seamă. Spusese celor din suita sa: „azi avem un oaspete ales. Totul să fie în rânduială”. Primenit cu haine deosebite, prozatorul a ieşit în generosul cerdac al fostei reşedinţe vlădiceşti, de unde se observa cum vara şi toamna se încleştaseră într-o stranie îmbrăţişare. Cercetând sfredelitor drumul străjuit de aleea de brazi, specula răgazul oferit de aşteptare admirând ţinutul. Privirile-i albastre, de sub streaşina largă a pălăriei arhicunoscute, se duceau peste vale, printre colinele înşirate spre vadul Ozanei până la Cetatea Neamţului, care încheia, ca o pafta poleită cu aurul unei istorii multiseculare, cingătoarea pădurilor. Atent, ca de obicei, maestrul părea să asculte glasul măreţului loc: de atâtea ori i-a depănat istoria, drămuind-o, şlefuind-o şi statornicind-o în paginile cărţilor sale.

Deodată, clipele de meditaţie s-au risipit de vreo câteva voci urcând către reşedinţă: soseau Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Iustin Moisescu, starețul Mănăstirii Neamţ, însoţiţi de alţi câţiva clerici. După cuvenitele salutări şi îmbrăţişări, oaspeții au intrat în salonul spaţios al casei. S-au făcut fotografii, s-a servit un pahar din licorile specifice locului, iar apoi s-au discutat o serie de probleme legate de stadiul lucrărilor de pe şantierul din marea lavră nemțeană, alături de alte subiecte de interes general. Mitropolitul Iustin, în câteva fraze, l-a elogiat pe scriitor, exprimându-şi încântarea reîntâlnirii într-un cadru monahal. La un moment dat, convorbirea s-a intensificat, atingând aspecte extrem de importante. La un semn discret al lui Mihail Sadoveanu, toată asistenţa a trecut într-o altă cameră. În salonul casei, pe lângă amfitrionii discuției, a rămas doar secretarul povestitorului, Constantin Mitru, cel care mi-a relatat întâmplarea după mai bine de patru decenii, oferindu-mi câteva imagini concludente. Așadar, în cadru restrâns, Mitropolitul Iustin a cerut ajutorul scriitorului pentru situaţia atât de dificilă a Bisericii, din pricina opresiunilor regimului comunist. Unele chinovii se restaurau, statul alocând sume uriașe, pe când altele erau pustiite, ba chiar demolate. Evenimentele ulterioare ne confirmă că întrevederea celor doi a avut urmări benefice: la scurt timp, pe şantierul din Mănăstirea Neamţ a apărut însuşi şeful statului, Gheorghe Gheorghiu Dej, el dispunând urgentarea lucrărilor, susținându-le cu sume de bani foarte mari, tot la stăruința lui Sadoveanu. Doar la două luni, în octombrie acelaşi an, Mitropolitul Iustin l-a întâlnit din nou pe Sadoveanu la Vovidenie, de data aceasta însoţindu-l pe Patriarhul Justinian Marina. Au constatat, cu bucurie, că restaurarea ansamblului nemţean intrase deja într-un ritm alert. În același an, Mitropolitul Iustin Moisescu şi Mihail Sadoveanu au mers la Paris, vizitându-l pe Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, aflat într-o situaţie grea după mai bine de 14 ani de pribegie.

Tot în tihna Vovideniei, Mitropolitul Iustin Moisescu a discutat cu Sadoveanu despre situația nu tocmai fericită a Mănăstirii Văratic. Se ştie înverşunarea autorităţilor comuniste de a desfiinţa cât mai multe aşezăminte monahale. Biserica, apelând la providențiala ei înțelepciune, trebuia să caute soluţii diferite pentru chinoviile aflate în vizorul comuniștilor. Așa s-a întâmplat şi acum. Dacă Agapia, graţie picturii lui Grigorescu, a scăpat mai ușor, ochii ateilor s-au aţintit îndată asupra inegalabilei mănăstiri, nespus de iubită nu doar de lumea eclesiastică, ci și de cea culturală a țării. Unii și-au ridicat glasul susținând închiderea sa, alții au încercat s-o apere. Printre cei din urmă s-a numărat și Sadoveanu. La problema pusă de vlădică, după câteva clipe de tăcere, prozatorul a exclamat: „la Văratic, în cimitirul mănăstiresc, se află înmormântată doamna lui Eminescu. Să folosim acest amănunt”. Ulterior, la sugestia scriitorului, primită în casa de la Vovidenie, Mitropolitul Iustin a cerut amenajarea mormântului muzei poetului nepereche lângă biserica Ioan Blagoslovul din spațiul monastic al Văraticului. Astfel a convins autoritățile de stat că arhicunoscuta lavră trebuie să rămână deschisă. V-ați întrebat vreodată cum de Veronica Micle, o catolică ce și-a pus capăt zilelor, a ajuns reînhumată lângă zidul unei biserici mănăstirești? Inițiativa amintită ar fi „responsabilă” de o asemenea „anomalie”, constituind în ajutor important pentru chinovia nemțeană în acei ani de prigoană a Bisericii. Nu Veronica Micle a făcut cunoscută Mănăstirea Văratic, ci viața de sfântă nevoinţă a atâtor maici a coborât mila Cerului peste renumita așezare monahală, dar cele relatate ne prezintă o altă latură a lui Mihail Sadoveanu, neștiută sau voit ascunsă.

Trăim într-o lume frământată, care parcă ne împiedică să ne mai cinstim propriile valori culturale. Cărțile scriitorilor români au devenit, în casele unora, simple obiecte de decor, umplând vreun raft în somptuoasele biblioteci goale, ca să împlinească o chestiune de bonton. Mulți poate nu vor înțelege rostul rândurilor de faţă. Colportori ai unor zvonuri ori informații inexacte au țesut în jurul scriitorului nenumărate legende și neadevăruri, aruncându-l într-o nedreaptă și nedemnă uitare. Trecând peste implicarea în politică – una, de altfel, conjuncturală –, lăsând deoparte amestecul în masonerie – motivat de unele presiuni politice vizând numirea lui în fruntea Senatului României din anul 1930; de altfel, nedovedind loialitate față de mișcarea masonică, a fost exclus în 1948 –, Sadoveanu rămâne, că unora le place sau nu, o valoare excepțională a culturii române.