Când nu suntem noi pricina zgomotului care există, nu te necăji. Dumnezeu vede. Dar când noi suntem pricina, atunci este rău. De aceea, trebuie să luăm întotdeauna aminte ca să nu-i deranjăm pe ceilalţi. Dacă cineva nu vrea să se roage, cel puţin să nu bage paraziţi altora. Dacă aţi fi înţeles marea pagubă pe care o pricinuiţi celui ce se roagă, aţi fi foarte cu luare-aminte. Pentru că dacă cineva nu simte aceasta ca pe o necesitate personală şi ca un ajutor pentru alţii, astfel încât s-o facă cu toată inima sa, din dragoste şi nu de nevoie, sau ca pe o regulă de disciplină, aceasta nu va avea rezultate bune.

Când o face silit, din disciplină, şi spun: "Acum trebuie să umblu aşa, ca să nu deranjez; acum nu trebuie să umblu liber...”, atunci este un chin pentru acela. Scopul este s-o facă din toată inima sa, cu bucurie, pentru că celălalt se roagă, comunică cu Dumnezeu. Cât de mult diferă una de alta! Ceea ce face omul cu inima îi pricinuieşte bucurie şi îl ajută. Atunci când cineva este constrâns să respecte pe altul ce se roagă, simte după aceea o frică. Iar când cineva respectă pe celălalt, pe sine însuşi se respectă şi atunci nu se socoteşte pe sine, pentru că nu are iubire de sine, ci mărime de suflet. Să se pună unul în starea celuilalt. Să gândească: „Dacă eram eu în locul celuilalt, cum aş fi vrut să se comporte cu mine? Dacă aş fi fost obosit sau m-aş fi rugat, mi ar fi plăcut oare să fie trântite astfel uşile?”. Când te pui în situaţia celuilalt, atunci lucrurile se schimbă.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 1: Cu durere și dragoste pentru omul contemporan, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 190-191)