La spovedanie nu trebuie să spovedim păcate străine, ci numai pe ale noastre, trecând sub tăcere, pe cât este cu putință, numele persoanelor care ne-au atras către păcat ori pe care le-am ispitit să păcătuiască cu noi.

Mulți nu țin această regulă firească și cad în următoarea cursă: când merg să-și spovedească păcatele mai tot timpul se răfuiesc singuri cu cele străine: „Ea, noră-mea, a făcut așa și așa! Bărbatul meu este peste măsură de prost crescut!” ori „Femeia mea nu mă ascultă, are un caracter foarte rău și se ceartă tot timpul cu mine și cei ai casei. Un prieten de-al meu, pe nume cutare și cutare – îl cunoașteți, părinte, – mult mă necăjește. Cutăriță, părinte, mi-a făcut așa și așa!”

Aceasta nu este spovedanie, ci învinovățire a altora, în loc de a ne învinovăți pe noi înșine. Aceasta este judecată a altora. Cine procedează astfel merge la duhovnic ca un păcătos și pleacă de acolo încă și mai păcătos!

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Leacul uitat – Sfânta Taină a Spovedaniei, Traducere din limba bulgară de Gheorghiță Ciocioi și Petre-Valentin Lică, Editura Sophia, București, pp. 83-84)