Vindecarea orbului care cerșea pe drum când Domnul se apropia de Ierihon devine o preînchipuire și un exemplu pentru fiecare om care se nevoiește cu rugăciunea. Pe drumul vieții ne aflăm orbi, cu mintea întunecată, plini de necunoașterea tainelor lui Dumnezeu, supuși diferitelor patimi iraționale și neputințelor. Când, deodată, simțim, în ciuda întunecării noastre, că trece pe lângă noi Lumina cea adevărată, Domnul slavei, Cel ce se îmbracă cu lumina ca și cu o haină, și atunci începem cu mare dor și din toată puterea noastră să strigăm precum orbul: „Iisuse, fiul lui David, miluiește-mă!”.

Demonii atunci ne războiesc cu diferite ispite, așa cum drumeții îl certau pe orb să înceteze să strige. Prin oboseala pe care ne-o aduc mai ales în ceasul rugăciunii, prin felul în care ne amintesc chiar în ceasul acela toate problemele și obligațiile noastre, prin faptul că ne provoacă încă și frică și ne pun în gând că este cu neputință sau necuvenit ca noi, niște păcătoși, să ne ocupăm cu sfânta rugăciune și prin urmare osteneala noastră se pierde în zadar. Dar în ciuda acestui război al demonilor, fiindcă știm că nu este altă posibilitate să găsim lumina noastră în afară de a ne face ascultați și miluiți de Domnul, stăruim, precum orbul, în chemarea numelui Lui cu mai multă putere și intensitate, desigur disprețuind cu vitejie ispitele demonice. Dar acesta striga și mai tare, „Fiule al lui David, miluiește-mă!”. Auzind Domnul glasul orbului, S-a oprit și a poruncit să-l aducă înaintea Lui. Și când l-a întrebat: „Ce voiești să-ți fac?” și acela I-a răspuns că vrea să vadă, i-a zis: „Vezi, credința ta te-a mântuit” și îndată și-a căpătat lumina lui și L-a urmat pe Domnul, slăvindu-L.

Când și noi cu credință și răbdare stăruim în rugăciune, simțim pe Iubitorul de oameni că stă plin de dragoste lângă noi, ca un părinte iubitor, și ia întunericul de deasupra noastră și ne dă lumina Lui și ne umple de viață, fiindcă „întru El era viață și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1, 4). Încă ne dă posibilitatea ca și orbului să-L urmăm pentru totdeauna și să-L slăvim neîncetat, să devenim fiii Lui născuți nu din trup și sânge, ci de la Dumnezeu Însuși, și să vedem neîncetat slava Lui care este plină de har și de adevăr (Ioan 1, 13-15).

(Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995)