Biserica noastră a rânduit, cu o înțelepciune adâncă, ca în pragul Postului Nașterii Domnului, să ne pună înainte spre meditație și trăire Evanghelia Duminicii a 25-a după Rusalii, cunoscută sub numele de Pilda Samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37). Această așezare liturgică nu este întâmplătoare. Ne pregătim să intrăm într-o călătorie duhovnicească de patruzeci de zile către ieslea din Betleem, locul unde Dumnezeu Se face Om din iubire nemărginită pentru noi. Pentru a-L putea întâmpina cu vrednicie pe Pruncul Iisus, Biserica ne arată chiar de la început care este adevăratul chip al postirii: postul unit cu milostenia și cu iubirea lucrătoare față de aproapele.

Întrebarea esențială a Evangheliei ne aduce aminte de  căderea omului pe drumul dintre Ierusalim și Ierihon. Evanghelia de astăzi începe cu întrebarea unui învățător de lege, care s-a apropiat de Mântuitorul, ispitindu-L: „Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” (Luca 10, 25). Este întrebarea fundamentală a oricărui om care își caută sensul și mântuirea, cu atât mai mult în vreme de post, când ne cercetăm conștiința. Mântuitorul îl trimite la Lege, iar legiuitorul rostește esența întregii Scripturi: iubirea de Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din toată puterea și din tot cugetul, și iubirea aproapelui ca pe sine însuși. Vrând însă să se îndreptățească pe sine, acest cunoscător al Legii întreabă: „Și cine este aproapele meu?” (Luca 10, 29). El căuta o definiție juridică, o limită care să-i permită să iubească doar pe cei din neamul său, pe cei buni cu el sau pe cei de aceeași credință. Atunci, Domnul Hristos rostește pilda care avea să schimbe pentru totdeauna înțelegerea relațiilor dintre oameni.

Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort. În tâlcuirea Sfinților Părinți ai Bisericii, această călătorie este însăși istoria căderii neamului omenesc. Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Chiril al Akexandriei ne arată că omul care cobora este Adam — și în el, fiecare dintre noi. Ierusalimul cel de sus este Raiul, cetatea păcii și a vederii lui Dumnezeu, iar Ierihonul este lumea aceasta căzută, a patimilor și a nestatorniciei. Coborând de la Dumnezeu spre plăcerile lumii, omul a căzut între tâlhari, adică între duhurile răutății, diavolii. Aceștia l-au dezbrăcat de haina luminoasă a harului și a nevinovăției, l-au rănit prin păcate și l-au lăsat aproape mort: mort cu sufletul, dar păstrând încă o scânteie de viață și libertate prin care mai putea tânji după vindecare.

Eu văd aici neputința Legii fără iubire: preotul și levitul. Pe același drum, din întâmplare, cobora un preot, iar apoi un levit. Văzându-l pe cel căzut, amândoi au trecut pe alături. De ce nu s-au oprit slujitorii Templului? Poate din teamă să nu se întineze ritualic atingându-se de un om care părea mort, poate din grabă, din comoditate sau din împietrirea inimii. Ei aveau cunoașterea Legii, împlineau rânduielile exterioare, aduceau jertfe, dar le lipsea esența: mila. Aici vedem o primă și tulburătoare legătură cu postul nostru. Este posibil să postim de bucate, să ținem cu strictețe rânduielile tipiconale, să venim la slujbe, dar să trecem nepăsători pe lângă suferința aproapelui nostru. Sfântul Vasile cel Mare, vorbind despre adevăratul post, ne avertizează cu asprime: „Nu folosește la nimic să te înfrânezi de la mâncăruri, dacă îți mănânci fratele prin clevetire și neîndurare. Postul adevărat este înstrăinarea de răutăți, înfrânarea limbii, oprirea mâniei, depărtarea de pofte, de bârfe, de minciună și de jurământul strâmb”. Preotul și levitul din Evanghelie sunt – până azi- chipul religiozității formaliste, al postului sterp, care nu rodește milostenie. Sfântul Grigorie cel Mare scria în omiliile sale: „A ști Legea și a nu o împlini prin iubire este ca și cum ai purta o făclie stinsă în noapte: îi vezi pe cei căzuți, dar nu le poți lumina calea și nici nu le poți încălzi rănile”.

De pe când eram copil am aflat că Samarineanul milostiv poartă chipul lui Hristos. Crescând am aflat și că, omenește vorbind, este modelul postitorului. Când orice nădejde părea pierdută, pe drum a venit un samarinean — un străin, disprețuit de iudei ca fiind eretic și necurat. Văzându-l pe cel rănit, „i s-a făcut milă” (Luca 10, 33). El nu a întrebat de ce neam este cel căzut, nu l-a judecat pentru imprudența de a fi plecat singur la drum, ci s-a apropiat, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin, l-a pus pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el, plătind gazdei doi dinari și făgăduind că la întoarcere va mai da ce va cheltui. Cine este acest Samarinean? Sfântul Ambrozie al Milanului și Fericitul Augustin mărturisesc într-un glas că Samarineanul milostiv este Însuși Domnul nostru Iisus Hristos. El este „Străinul” venit din ceruri în lumea noastră înstrăinată de Dumnezeu. El S-a coborât la noi — tocmai ceea ce prăznuim la Nașterea Domnului! Întruparea Fiului lui Dumnezeu este gestul suprem al Samarineanului care Se pleacă asupra omenirii rănite de păcat.

Să privim cu luare-aminte la faptele Samarineanului, căci fiecare gest al său ne descoperă cum trebuie să postim în aceste săptămâni premergătoare Crăciunului. „I s-a făcut milă” presupune de postul inimii simțitoare. Postul nu este o simplă dietă sau un exercițiu de voință egoistă, ci o lucrare de înmuiere a inimii. Sfântul Ioan Scărarul spune că „postul este stingerea focului trupesc, dar milostenia este aprinderea focului iubirii de Dumnezeu”. Samarineanul își întrerupe drumul și planurile sale pentru a face loc durerii celuilalt. A posti înseamnă a renunța la propria comoditate, la timpul și la egoismul nostru, pentru a deveni atenți la nevoile celor de lângă noi.

Apoi cred că putem accepta că untdelemnul și vinul ne vorbesc despre Harul Tainelor și asprimea nevoinței.  Samarineanul toarnă peste răni untdelemn și vin. Sfinții Părinți tâlcuiesc untdelemnul ca fiind blândețea, mângâierea Duhului Sfânt și ungerea harului, iar vinul ca fiind asprimea învățăturii, mustrarea care curăță rana păcatului și Sângele cel scump al Mântuitorului din Sfânta Euharistie. În timpul postului, avem nevoie de amândouă: de „vinul” înfrânării și al pocăinței care arde microbii patimilor din noi, dar și de „untdelemnul” blândeții, al iertării și al rugăciunii care vindecă sufletul. Sfântul Macarie Egipteanul ne învață: „După cum rana nu se vindecă fără doctorie, tot așa nici sufletul rănit de patimi nu se tămăduiește fără untdelemnul milei și vinul pocăinței”. Punerea pe dobitocul său aduc aminte de  Smerenie și purtarea sarcinilor altora.  Samarineanul coboară de pe dobitocul său și îl urcă pe cel rănit, mergând el însuși pe jos. Hristos S-a smerit pe Sine, luând chip de rob, purtând neputințele și păcatele noastre în trupul Său. Pentru noi, cei ce postim, aceasta înseamnă să împlinim cuvântul Apostolului Pavel: „Purtați-vă sarcinile unii altora și așa veți împlini legea lui Hristos” (Galateni 6, 2). A posti înseamnă să cobori de pe piedestalul mândriei tale, să nu te crezi mai bun decât cel care nu postește, ci să-i porți neputința cu dragoste.

Putem vedea, cu școala alexandrină de omilie, în Casa de oaspeți și cei doi dinari Biserica și jertfa materială. Casa de oaspeți este Biserica lui Hristos, spitalul duhovnicesc în care suntem aduși spre vindecare. Gazda este preotul, slujitorul altarului, iar cei doi dinari sunt Vechiul și Noul Testament sau cele două porunci ale iubirii. Mai mult, Samarineanul dă din banii săi pentru îngrijirea unui necunoscut. Aici se vede legătura directă dintre post și milostenie: ceea ce economisim prin înfrânarea de la mâncăruri scumpe și de la petreceri deșarte trebuie să se transforme în „dinarii” dăruiți celor săraci, bolnavi, singuri sau abandonați. Sfântul Leon cel Mare, în predicile sale la Postul Nașterii Domnului, rostea aceste cuvinte memorabile: „Ceea ce fiecare creștin oprește de la sine prin post, să devină hrană pentru cel sărac; astfel, postul nostru nu este o pierdere pentru trup, ci o comoară adunată în ceruri”.

Cât despre cuvintele Domnului, cuvinte poruncă, „Mergi și fă și tu asemenea!” văd aici, cu Părinții, pregătirea pentru Betleem. La sfârșitul pildei, Mântuitorul schimbă perspectiva întrebării. Legiuitorul întrebase: „Cine este aproapele meu?”, căutând un obiect al milei. Hristos îl întreabă: „Care dintre acești trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” (Luca 10, 36). Aproapele nu este cel care așteaptă să fie ajutat, ci tu ești aproapele atunci când te apropii de cel aflat în suferință! Iar porunca finală răsună peste veacuri până în inimile noastre, astăzi, în pragul Postului Crăciunului: „Mergi și fă și tu asemenea!” (Luca 10, 37).

Ne aflăm la începutul unui urcuș duhovnicesc spre Betleem. Îl așteptăm pe Hristos să Se nască. Dar unde Se va naște El? Ieslea din Betleem a fost rece și sărăcăcioasă, dar a fost încălzită de smerenia Fecioarei Maria și de dragostea celor drepți. Astăzi, ieslea în care Hristos dorește să Se nască este inima noastră, iar semnul prin care El ne recunoaște ca fiind ai Lui este mila noastră față de frații Săi cei mai mici. Sfântul Ioan Gură de Aur ne pune înainte o imagine cutremurătoare: „Vrei să cinstești Trupul lui Hristos? Nu-L trece cu vederea când este gol. Nu-L cinsti aici, în biserică, cu veșminte de mătase, iar afară să-L lași să piară de frig și de goliciune. Cel ce a zis «Acesta este Trupul Meu» a zis și «Flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc». Ce folos dacă masa lui Hristos este plină de potire de aur, când El Însuși moare de foame în persoana săracului? Mai întâi satură-L pe cel flămând, și apoi, din ceea ce îți prisosește, împodobește și masa Lui”.

Iată de ce Samarineanul milostiv este adevăratul model al postirii noastre în așteptarea Crăciunului. Postul trupesc ne curățește simțurile și ne eliberează de robia materiei, ca să putem vedea nevoia aproapelui. Spovedania și Împărtășania ne aduc în „casa de oaspeți” a Bisericii, unde Hristos ne vindecă rănile sufletești cu untdelemnul iertării și vinul Sângelui Său. Milostenia și faptele bune sunt pregătirea concretă a darurilor pe care le vom aduce Pruncului Iisus, asemenea magilor de la Răsărit. Căci cel mai prețios aur, cea mai curată tămâie și cea mai binemirositoare smirnă pe care le putem pune la picioarele Mântuitorului sunt lacrima ștearsă de pe obrazul unui întristat, pâinea împărțită cu cel flămând și cuvântul de mângâiere dăruit celui singur.

Să pășim, așadar, în acest Post al Nașterii Domnului nu cu fețe posomorâte și cu inimi împietrite, ci cu bucuria și dărnicia Samarineanului milostiv. Să nu trecem pe alături pe lângă niciun om căzut în suferință, în deznădejde sau în lipsuri. Să ne facem noi înșine aproapele fiecărui om pe care Dumnezeu ni-l scoate în cale, știind că, ori de câte ori ne plecăm asupra unui frate rănit, asupra lui Hristos Însuși ne plecăm. Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu, ca, postind cu trupul și miluind cu sufletul, să ajungem cu pace, cu lumină și cu inima curățită la slăvitul praznic al Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.