Una este cea a disoluţiei atenţiei şi a puterii noastre de concentrare. Nu ne mai putem concentra firesc, continuu. Gafăm impardonabil. Obligați să stăm acasă, nu mai avem puterea să lecturăm 20-30 de pagini dintr-o carte şi apoi să reflectăm profund, în singurătate și tăcere, la cele citite.

O altă încercare dată de Dumnezeu în postul pascal al anului 2020 ține de probele singurătăţii şi depresiei. În plină eră a digitalizării, noi riscăm să devenim simple monade. Trăim într-o lume suprapopulată de oameni singuri. Comunicam superficial între noi şi ratăm cu voioşie comuniunea. Ne descoperim sufletul pustiit şi mintea goală. Nu avem forţa  interioară de a rezista demonilor crizei. Unii ajuns în pragul sinuciderii. Alţii, cu o fantastică stimă de sine şi aşteptări pe măsură, consultă terapeuții.

Ce-i de făcut? Pentru mine, cel puţin, este clar că soluţia nu-i una miraculoasă. Ea vine din partea noastră, a tuturor. Este o soluție spirituală. În esenţă, ea ne solicită reactivarea străvechilor tehnici de antrenare a atenţiei, de concentrare, rugăciune și meditaţie. Lumea occidentală, profund secularizată, le-a redescoperit în formula sincretică a misticismului oriental, sau în versiunea insolită a noeticii şi practicilor de tip New-Age. Necesarele exerciţii de concentrare, meditaţie şi relaxare sunt practicate chiar şi la birou, în timpul mesei de prânz. Noi n-am ajuns (încă) până acolo.

Din fericire, avem la îndemână spiritualitatea ortodoxă, cu învăţăturile Patericului şi cu practicile isihaste din filocalii. Maestrul ne lipseşte, însă fiecare îl întâlneşte pe cel pe care-l merită. Ortodoxia românească ne cere să (re)descoperim (și) virtuţile uitate ale creştinismului nostru. Mă gândesc mai întâi la simplitate. Apoi am în atenţie disciplina interioară. Fără ea nu va exista în veci ordine socială, randament şi eficienţă. Principiul este simplu: ce este în tine, în sufletul şi mintea ta, se răsfrânge inevitabil şi asupra celorlalţi. Rigoarea şi luciditatea ar fi alte două virtuţi uitate pe care le-am putea reactualiza astăzi cu real succes. Arta de a ne întinde cât ne este plapuma se cere impetuos reînvăţată.

Survenirea în lume a lui Covid-19 ne obligă să reflectăm și la inedita  asumare a sărbătorilor ciclului pascal. Este momentul să înțelegem mai profund semnificațiile postului și Floriilor; ale Joimăriței și Blajinilor;  ale Ispasului și Rusaliilor; ale Ielelor și Călușarilor. Aceste superbe nestemate ale culturii populare românești – pe nedrept marginalizate în era globalizării – conferă sens vieții, rafinându-ne gustul pentru mister și inefabil. Totul culminează cu asumarea personală a dramei răstignirii, morții și învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, suprema hierofanie din istorie, așa cum o definea Mircea Eliade.

Este momentul să revenim cu picioarele pe pământ, dar să rămânem cu capul orientat spre Cer. Să-i mulţumim Bunului Dumnezeu pentru încercările pe care ni le dă şi să ne dorim să primim de la El doar ceea ce ne este cu adevărat de folos!