Interviu

„Sărbătorirea Zilei Naționale este o datorie, chiar una de căpetenie”

Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan

„Cutremură Doamne, cenuşa mucenicilor de ieri şi alaltăieri - şi din moaştele lor sfinte aprinde focul dragostei în inimile tuturora. Şi lacrimile orfanilor şi maicilor îndurerate, fă cu puterea Ta să se prefacă toate în stele de bucurie pe tăria ceriului, sub cari azi neamul românesc dela patru vânturi, cu genunchii plecaţi îţi joară din nou credinţă părinţilor noştri”. Acestea au fost cuvintele, pline de înflăcărarea credinței și de o aleasă simțire patriotică, rostite de episcopi, de preoți și de cei peste 100.000 de oameni adunați la Alba Iulia în data de 1 Decembrie 1918. Despre acest mare eveniment național, dar în mod special despre implicarea Bisericii în înfăptuirea „României Mari”, vă propunem astăzi un interviu cu părintele Ion Vicovan, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Iaşi.

Preacucernice părinte decan, vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre implicarea Bisericii în Marea Unire din 1918. Ce amprentă religioasă are acest mare eveniment național?

Biserica, în general, și Biserica Ortodoxă Română în special, s-a implicat activ și determinant în toate marile evenimente din istoria poporului român. De aceea Biserica noastră Ortodoxă a și fost numită în istorie ca fiind „Biserica neamului”, și de aici provine, probabil, și afirmația marelui poet Mihai Eminescu, anume că „Biserica este maica neamului românesc”. La 1 decembrie 1918, Biserica s-a implicat prin ierarhii ei, prin profesorii de teologie, prin protopopii și preoții mireni, dar și prin simplii monahi și credincioși. A fost o acțiune la care Biserica a luat parte într-un mod foarte consistent și esențial în același timp.

Dintre cei care au avut un rol foarte important, l-aș aminti în primul rând pe Episcopul Ioan Papp al Aradului, de la care a și pornit această inițiativă a Unirii, apoi pe Episcopul Miron Elie Cristea, care pe vremea aceea conducea eparhia Caransebeșului și care va ajunge ulterior mitropolit primat și primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, dar și pe episcopii greco-catolici din această perioadă, între care s-a remarcat Iuliu Hossu de la Gherla. Pe lângă aceștia, nu putem să nu-l menționăm și pe profesorul Nicolae Bălan, Mitropolit al Ardealului începând cu anul 1920. El a fost delegatul ardelenilor la Iași, oraș în care s-a aflat pentru o perioadă scurtă Guvernul României, pentru a vorbi cu autoritățile românești și străine despre intenția românilor din Transilvania de a se uni cu „Patria Mamă”. Concret, Nicolae Bălan s-a întâlnit la Iași cu generalul Constantin Coandă, președintele Consiliului de Miniștri, cu generalul Constantin Prezan, șeful Armatei din acea perioadă, precum și cu Nicolae Iorga și cu Ion I. C. Brătianu. De asemenea, Nicolae Bălan a avut întâlniri și cu reprezentanții statelor Franța, Anglia și ale Statelor Unite ale Americii, trimițând de la Iași scrisoare în Transilvania, la Arad, în care a anunțat că România este de acord cu intenția ardelenilor, motiv pentru care ar trebuie organizată o mare Adunare Națională, care ulterior a avut loc. De la Iași a venit ideea Unirii, prin profesorul Nicolae Bălan, marele mitropolit de mai târziu.

Episcopul Ioan Papp, după cum am afirmat, a fost cel care a inițiat acest proces al reîntregirii țării, ajutat de Vasile Goldiș, pe vremea aceea membru în consistoriul Episcopiei de la Arad, iar Episcopul Miron Cristea, pe lângă implicarea activă, a alcătuit o rugăciune specială care a fost rostită în ziua de 1 decembrie, în cadrul slujbei de Te-Deum, oficiată pe Câmpia de la Alba Iulia, unde au participat, după unii istorici, peste 100.000 de oameni, iar din alte surse, peste 200.000. De asemenea, cei doi ierarhi au făcut parte din diferite structuri care au luat ființă la acel moment; Ioan Papp a fost ales în funcția de președinte al manifestărilor, coordonând toată activitățile de la 1 Decembrie, iar Episcopul Miron Elie Cristea a făcut parte din delegația care, la 14 decembrie 1918, a adus actul de Unire la București, pentru a consfinți nașterea „României Întregite”.

Un rol important l-au avut și publicațiile religioase ale vremii, cum ar fi ziarul „Biserica și școala” de la Arad, cunoscutul „Telegraful Român”, „Gazeta poporului” de la Sibiu etc. , iar protopopii și preoții au ajutat la constituirea acelor „comitete” pro Unire din toate orașele și satele țării. În concluzie, putem spune că Biserica a avut rolul decisiv în desfășurarea și înfăptuirea marelui eveniment.

Cum ar trebui sărbătorită astăzi Ziua Națională a României de credincioși? Este o datorie sărbătorirea Zilei Naționale a țării din care faci parte?

Sărbătorirea Zilei Naționale este o datorie, chiar una de căpetenie. Primul mod în care putem sărbători Ziua Națională este participarea în această zi la slujba de Te-Deum, oficiată în fiecare biserică din Patriarhia Română, din țară sau din afara granițelor. Și în 1918, demersul Unirii a început cu slujba Sfintei Liturghii, urmată de un Te-deum special.

În al doilea rând, trebuie evocată Adunarea de la 1 Decembrie 1918, cât și persoanele care au înfăptuit Marea Unire, pentru a nu uita că poporul nostru, alături de Biserică, a traversat momente foarte grele, dar în unitate și în colaborare, le-a depășit și a realizat fapte mărețe. Unirea de la 1 Decembrie 1918, care a dus la realizarea „României Mari” sau a „României Întregite”, cum personal îmi place să o numesc, trebuie exprimată și prin unitatea de gândire, de trăire și de sfințire. Trebuie să avem o unitate națională, desfășurată în granițele aceleiași țări, dublată de o unitate lăuntrică, profundă.

Având în vedere legătura foarte strânsă și puternică din trecut, care ar trebui să fie astăzi relația Stat- Biserică?

Privind la istoria poporului nostru, care într-o bună măsură a reluat sau a implementat ceea ce s-a întâmplat odinioară în Imperiul Bizantin, când între Stat și Biserică era o colaborare în beneficiul ambelor instituții și în beneficiul poporului, cred că aceste două instituții fundamentale ale neamului nostru trebuie să conlucreze și să colaboreze, pentru a găsi cele mai bune soluții pentru popor.