Rugăciunea îndreptată către Dumnezeu nu poate fi validă decât dacă vine din adâncul sufletului, cu deosebită dragoste față de El și față de cele sfinte ale Sale, precum și Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, Unul-Născut, ca să răscumpere lumea din păcat, tot din dragoste, față de noi, și nu din obligație. De aceea, și la Sfânta Liturghie, Hristos trebuie primit de noi, credincioșii robii Săi, cu dragoste venită din adâncurile inimilor căci El s-a jerfit pentru noi și pentru a noastră mântuire din iubire desăvârșită.

Momentul sărutării păcii și al Imnului iubirii din cadrul Sfintei Liturghii este invocat de către diacon, sau preot, prin intonarea binecuvântării: „Pace tuturor”, la care strana împreună cu poporul răspunde acestuia: „Și Duhului Tău”, imediat diaconul chemând pe toți la mărturisire, întâi de toate luând aminte să ne iubim aproapele ca pe noi înșine: „Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim!”. Acum răspunde strana, într-un glas cu cei credincioși, pe cine trebuie să mărturisim, adică pe Dumnezeu Cel în Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh: „Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea Cea de o ființă și nedespărțită!”. În timpul cântării acesteia, preotul își mărturisește și el iubirea către Dumnezeu, închinându-se de trei ori înaintea Sfintei Mese, având pe buze cuvintele psalmistului, adică imnul iubirii: „Iubi-te-voi Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea și scăparea mea”. Îndată sărută și Sfintele Daruri, întâi Sfântul Disc și apoi Sfântul Potir, deasupra acoperămintelor, ca pe Însuși Mântuitorul Hristos, după care și marginea Sfintei Mese, ca pe scaunul Dumnezeului ceresc și tronul Lui.

Preoţii slujitori se îmbrăţişează în altar, sărutând umerii celuilalt cu formula: Hristos în milocul nostru, cu răspunsul celuilalt Este şi va fi, şi celălalt Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Această sărutare înseamnă şi faptul că este cu neputinţă slujirea Anaforalei celei sfinte şi înfricoşătoare de către preot, dacă nu s-a iertat deplin cu împreună-slujitorii lui şi cu toţi oamenii.

Această rânduială a sărutării este străveche, având temei scripturistic bine definit, fiind introdusă în Biserică prin urmarea îndemnului divin al Mântuitorului, care spune: „De aduci darul tău la altar, și acolo îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului și mergi de te împacă mai întâi cu fratele tău și atunci venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24). În vechime, spre împlinirea acestei porunci, se făcea la Sfânta Liturghie sărutarea sfântă sau a iubirii, nu numai între slujitorii altarului, ci și între toți credincioșii prezenți, bărbați cu bărbați și femei cu femei, însă cu trecerea timpului s-a mărginit doar la clericii slujitori datorită abuzurilor care se infiltraseră în practicarea acestui act printre credincioși. Erau atunci bărbaţi care având sentimente de atracţie faţă de femei şi viceversa, semănau tulburare printre credincioşi.

În lumea antică sărutarea era gestul firesc de apropiere dintre prieteni, cunoscuţi sau vecini, neavând conotaţii intime ca astăzi. Sfântul Apostol Pavel spune: Vă îmbrăţişez cu sărutare sfântă (Romani 16, 16; I Corinteni 16, 20; II Corinteni 13, 12; I Tesaloniceni 5, 26), la finalul acestor epistole.

Chiar dacă sărutrea păcii nu mai este în practică în rândul creștinilor prezenți la oficiere, ei au datoria ca, la auzul îndemnului solemn al preotului, să împlinească în inimile lor cuvintele Mântuitorului prin iubirea de aproapele, prin iertarea adevărată a celor ce le-au greșit, ca astfel să răsară și să rodească în sufletele lor dragostea frățească și curată întru Hristos Iisus.