Şi azi, ca şi odinioară, în satele Moldovei, oriunde te-ai duce, perioada Postului Mare pare să se trăiască într-un anume fel: în linişte, în cumpătare, cu ceva mai multă modestie, bunăcuviinţă, cu vorbe mai puţine şi mai îndestul trecute prin filtrul sufletului şi-al minţii, cu gânduri mai bune, cu mai multă înţelegere faţă de cel de lângă tine.

În această lume a satului, atât de bogată în obiceiuri şi tradiţii, în reguli nescrise, mai straşnic respectate decât orice lege modernă, postul ce precede Paştile are locul lui, bine rânduit, intrând în firescul calendarului popular şi al celui religios.

Ţăranul autentic a ştiut, de altfel, întotdeauna să se pregătească, în modul cel mai curat cu putinţă, pentru perioadele de post. Fără emfază, fără a face caz de această pregătire, ci pur şi simplu dintr-o credinţă nezdruncinată în Dumnezeu şi dintr-o consideraţie specială faţă de ceea ce înseamnă postul.

Oamenii satului tradiţional aveau convingerea înrădăcinată că, dacă eşti cu adevărat creştin-ortodox şi „te temi de Dumnezeu”, simţi nevoia şi vrei să te apropii mai mult de El. Exista, apoi, credinţa că un post cu adevărat plăcut lui Dumnezeu era o obligaţie de suflet, care ajuta ca toţi ai casei să fie sănătoşi, să-ţi meargă bine, să rodească ogorul, să nu se îmbolnăvească vitele, să se căsătorească fata, să vină şi nepoţelul pe care-l aştepţi şi să fie sănătos, voinic şi cuminte. „Eu am văzut, am trăit atmosfera satului românesc, aşa cum era el odată, în perioada aceasta, a Postului Paştilor. Se vorbea pe un ton scăzut, iar postirea era privită ca o datorie de suflet şi era trăită ca atare, cu smerenie, cu bunăcuviinţă, cu modestie. Nici vorbă de veselie! Nu era tristeţe, că Dumnezeu nu zice să fim trişti, ci să fim normali şi să avem simţul măsurii în orice împrejurare. Totul decurgea într-o atmosferă firească. De fapt, asta şi cere Dumnezeu. Postul nu este o pedeapsă. Apoi, mersul la biserică mai des, o rugăciune spusă în plus în perioada aceasta, astfel încât să ai senzaţia, odată cu apropierea marilor sărbători, că ai reuşit să te apropii de Dumnezeu. Exista credinţa că în timpul Paştilor cerul este deschis, că Dumnezeu te vede mai repede şi că, dacă eşti credincios şi posteşti, Dumnezeu îţi aude de îndată rugăciunile. Şi nu numai că le aude, dar le şi îndeplineşte”, explică etnograful Angela Paveliuc Olariu.

Satul, în zilele de post

Aşa după cum au prins din vechime, oamenii considerau că fiecare moment are un timp al lui, un rost al lui, pentru că în lumea satului tradiţional nimic n-a fost şi nu este întâmplător. Totul se desfăşura sub alte auspicii. Timpul avea o altă valoare, vorba avea o altă valoare, munca era considerată altfel, credinţa avea o temeinicie aparte. Toate acestea se puteau observa şi în perioada de pregătire pentru postul ce va urma. „Se ştia foarte bine că postul nu este primit de Dumnezeu şi nu are valoarea pe care o doreşti, dacă nu vei fi mai bun în perioada asta, dacă nu te vei împăca cu vecinul, cu care poate ai avut ceva neînţelegeri; nici vorbă să te mai gândeşti tu, ca gospodar, pe care-l mai necăjesc animalele din bătătură, să le mai baţi cumva sau să înjuri. Postul te obliga la o atitudine controlată în totalitate, începând de la masă şi continuând cu ţinuta, cu vorba mai puţină. Vorba multă însemna şi o ispită: să spui şi ce nu trebuie, când nu trebuie şi cui nu trebuie”, explică etnograful.

Pregătirea pentru post, pe lângă cele ce ţin de suflet, se răsfrângea şi în cele trebuitoare vieţii de zi cu zi şi în mod special îngrijitului cămării şi podului pentru păstrarea bucatelor ce aveau să fie consumate în acest interval de până la Paşti. Astfel, încă din timpul verii, moldovencele aveau grijă să pună „la uscat”, „la sare” sau „la păstrare” anumite preparate care să îndulcească zilele de post: uscau bureţi de pădure sau „de rouă”, înşiraţi pe aţă, păstăi de fasole, pătrunjel şi mărar, mere pădureţe, puneau la sare pătlăgele coapte, zarzavaturi, puneau la murat curechi şi pepeni, cum li se zice castraveţilor în Moldova, harbuji şi gogonele. Iar fasolea, ceapa, usturoiul, nucile, făina de păpuşoi şi cea de grâu erau puse la păstrare în podul aerisit şi măturat bine.

„Toate se pregăteau din timp. Vara se înşirau pe aţă bureţii, ardeii iuţi şi se uscau, se uscau şi vişine, pe urmă se tăiau merele şi se uscau la soare, toamna se uscau prunele la lozniţă. Vişinele uscate erau mari delicatese în lumea satului de altădată. Era o ordine anume în viaţa omului atunci, pe care cei mai tineri dintre noi aproape că n-o mai intuiesc sau despre care mai păstrează amintiri vagi din casa bunicilor. Totul era frumos pregătit pentru post: colo sacul cu fasole, colo cartofii bine aşezaţi, morcovul într-o lădiţă cu nisip, putina cu murături”, povesteşte etnograful.

Alt rând de blide pentru bucatele de post

După Lăsata Secului, ultima zi în care se îngăduia mâncare „de dulce”, femeile coborau din pod alt rând de blide. Străchini, oale, linguri de lemn, toate folosite numai în perioada postului, în fiecare an. Coborâtul blidelor din pod, după cum probabil mulţi dintre noi îşi amintesc dintr-o copilărie petrecută la bunica, intra în firescul acelui moment. Nici nu se concepea să-nceapă prima zi de post având în casă aceleaşi vase în care ai mâncat şi până atunci. Exista o convingere naturală a omului simplu că postul trebuie să fie făcut temeinic, în curăţenie şi gând bun. „Am asistat de multe ori la aceste momente de pregătire, când ţăranii coborau din pod străchinile şi lingurile de lemn de care urmau să se folosească în perioada de post. Şi-mi explica o bătrână, de pildă, cum gândeşte ea, că dacă n-ar coborî aceste blide, ar fi un păcat, pentru că oricât ar fi spălat ea vasele respective mai rămânea ceva din mâncarea de dulce. Oamenii erau conştienţi şi de faptul că mâncarea de post este sănătoasă şi aduceau ca argumente ziceri de felul: „Ehe-he, câtă fasole şi câţi cartofi, câtă ceapă zdrobită cu mămăligă rece au mâncat mama şi bunica şi ce sănătoase erau, doamnă! Mai ştiam noi, atunci, de-atâtea boale?”, povesteşte Angela Paveliuc Olariu.

Masa în zi de post, aproape ritual

Peste tot în lumea satului, momentul servitului mesei era unul aproape ritualic. Am avut ocazia să observăm adesea că un ţăran, atunci când vine la masă, îşi scoate pălăria de pe cap, îşi spală mâinile, rosteşte rugăciunea, face semnul crucii deasupra bucatelor şi abia apoi, cu sfială, se aşază. Apoi, felul de a mânca, în linişte, fără grabă, trădează respectul faţă de rodul mâinilor sale şi mulţumirea pe care I-o aduce lui Dumnezeu pentru bucatele ce-i stau în faţă. Dacă toate acestea pot fi observate cu uşurinţă într-o zi obişnuită, mai straşnică sfială se putea observa în timpul mesei în zilele de post.

„Mama era un om foarte cumpătat şi la noi exista o anume consideraţie şi era aproape un ritual masa. Ne aşezam la oră fixă la masă, iar după rugăciune se servea mâncarea fără vorbă multă. Se spunea că dacă scapi o firimitură şi n-o iei de jos, Maica Domnului stă în genunchi cât timp e pe jos, astfel încât era o foarte mare grijă să nu cadă de pe masă ceva pe jos. Se găteau mâncăruri foarte bune de post, din cartofi sau fasole, combinate cu diverse zarzavaturi, cu ciuperci, amestecuri foarte sănătoase şi foarte plăcute, sărmăluţe de post”, explică Angela Paveliuc Olariu.

Tradiţie şi ritual

În tradiţia populară există două ritualuri legate de perioada Postului Mare. Unul se petrecea la Lăsatul Secului, când, pe lângă veselia specifică momentului, se mânca neapărat un ou fiert şi se spunea: „Să mănânci un ouşor, să-ţi pară postul mai uşor!”.

De asemenea, la mijlocul Postului Paştilor, la Păresimi, se alegeau ouăle care urmau să fie încondeiate sau vopsite pentru Paşti. Se alegeau numai în acest moment, pentru că exista credinţa că astfel ele nu se vor strica niciodată.

Săptămâna dinaintea Paştilor era, ca şi acum, bogată în ritualuri religioase (Deniile). În Joia Mare se închistreau ouăle, pornind de la aceeaşi credinţă că nu se vor strica niciodată şi că vor ieşi foarte frumoase. Apoi se pregăteau aluaturile tradiţionale (pasca şi cozonacii), precum şi bucatele ce urmau să umple masa de Paşti.

Angela Paveliuc Olariu, o voce importantă a etnografiei româneşti

Născută în 1938, în Basarabia, Angela Paveliuc Olariu avea să-şi petreacă anii copilăriei la Corni, în judeţul Botoşani, acolo unde tatăl său, preot, fusese repartizat după refugiu. Satul moldovenesc, cu întreg noianul de obiceiuri şi tradiţii, avea să-i prefigureze destinul, Angela Olariu fiind astăzi una dintre cele mai credibile voci ale etnografiei româneşti, şi în special moldoveneşti.

Licenţiată în Filologie, pasionată de tot ce înseamnă tradiţie şi istorie, ajunge, în 1970, să-şi susţină teza de doctorat cu titlul Arta populară a zonei Botoşanilor. Între 1964-1968 a fost director al muzeului din Câmpulung Moldovenesc, transformându-l dintr-un muzeu mixt, într-unul specializat, având ca preocupare cultura tradiţională a lemnului în această zonă. Un muzeu care există şi astăzi – „Muzeul Arta lemnului”, organizat după aceeaşi idee şi care este unic în ţară.

După episodul Câmpulung, a urmat „perioada botoşăneană” (1968-1977), timp în care a condus destinele Muzeului Judeţean Botoşani, a realizat o imensă muncă de cercetare etnografică în tot judeţul, reuşind să demonstreze că această zonă „nu este o pată albă pe harta etnografică a României, ci este o zonă etnografică cu particularităţi distincte în arealul românesc”, a pus bazele Muzeului de Etnografie din Botoşani, a reorganizat Casa Memorială „Nicolae Iorga”, Casa Memorială „George Enescu” din Liveni şi Muzeul memorial „George Enescu” din Dorohoi, iar în 1971 a înfiinţat „Muzeul 1907” de la Flămânzi.

În 1978, s-a transferat la Muzeul etnografic al Moldovei din Iaşi, unde a înfiinţat sectorul „Obiceiuri tradiţionale din zona Botoşani” şi „Interiorul tradiţional din Iaşi”, desfăşurând şi aici o bogată activitate de cercetare.

Timp de 10 ani (1994-2004) a fost preşedinta Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române (SOFR), filiala Iaşi.