Aspecte introductive

Narațiunea Evangheliei celei de-a patra duminici după Paști începe abrupt. Hristos e prezentat ca urcând la Ierusalim. Drumul înspre capitală capătă astfel, dincolo de acel detaliu care poate fi verificat sub aspectul geografiei, o nuanță teologică. E văzut ca un urcuș. A te apropia de templu însemna a te plasa în vecinătatea lui Dumnezeu. Or, acest lucru semnifica apodictic a sui. Reciproca era valabilă și ea. Căci, a veni în apropierea Concurenței presupune o coborâre. 

Poarta oilor

Una dintre porțile de intrare în cetate se numea „a oilor”. Denumirea venea probabil de la utilitatea pe care o avea. În vecinătatea ei se găsea o scăldătoare. Sfântul Ioan ține să menționeze că avea cinci pridvoare. Arată, de asemenea, că acestea erau locuri în care zăcea mulțime multă. Cei care o formau nu erau orice fel de oameni. Nu așteptau vreun lider spre a-l aclama ori vreun bun vorbitor, spre a-i absorbi cuvintele. Erau bolnavi: „orbi, șchiopi, uscați”. Cu toții așteptau mișcarea apei, dintr-o rațiune precisă. Tulburarea ei era realizată sporadic de către un înger. Avea și urmări. Primul intrat în apă se tămăduia, indiferent de suferința pe care o avea, iar metoda era una verificată. 

Slăbănogul

În lunga listă de așteptare se găsea și un slăbănog. Omul își purta suferința de aproape patru decenii. Din păcate, nu avea prioritate. Spre a beneficia de vindecare, era nevoie de câteva accesorii care-i lipseau. Bunăoară, un om care să-l arunce în scăldătoare înaintea celorlalți. Hristos, Care citise deja în inima lui, îi iese în întâmpinare. „Voieşti să te faci sănătos?”, îl întreabă. Omul crede probabil că dorește să-l compătimeasc ori să discute cu el, așa, ca să mai treacă timpul. „Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea”, mărturisește resemnat. Urmarea e imediată. Rostită sub forma unei porunci. „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă” i se spune. I se dă curs îndată. Drept mărturie a minunii, omul e văzut plimbându-se printre semenii săi. E greu de imaginat bucuria care i-a inundat atunci sufletul. Cum s-a simțit când, după aproape patru decenii de ședere inertă, a putut din nou să-și croiască cale printre semenii săi...

Nu  va trece neobservat. Întrucât minunea are loc sâmbăta, cei de față îl vor certa pentru îndrăzneala de a-și fi luat patul în această zi sfântă. Se va justifica. Va arăta că ceea ce face vine ca urmare a unei porunci primită de la Tămăduitor. Nu știa, din păcate, cine este acela. Abia mai târziu, abordat în templu de Taumaturg, va afla. Va primi atunci și un sfat: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”. De atunci, va spune tuturor cine l-a readus în deplinătatea sănătății.

În loc de concluzii

Pericopa evanghelică a acestei duminici vine să vorbească, între altele, despre două aspecte esențiale. Despre păcat și mărturisire. Beneficiarul minunii era în suferință din pricina păcatului. Aflăm acest lucru la finalul povestirii. E de presupus, însă, că se va fi schimbat radical. Că viața lui va căpăta din acel moment o cu totul altă turnură. Apoi, vorbește despre mărturisire. De îndată ce află cine l-a pus pe picioare la propriu, el devine un zelos propovăduitor al Său. Consider că, în acestea rezidă actualitatea narațiunii. Căci, care dintre noi nu e păcătos? Or, atunci când căutăm cauze pentru suferințele care ne împovărează, trupește ori sufletește, ar fi probabil potrivit să privim înspre păcatele noastre. Iar apoi, să facem pocăință. Aidoma, atunci când beneficiem de tămăduire, iertare ori cine știe ce altă minune, să devenim mărturisitori ai milostivirii Sale, precum slăbănogul. Îndrăzniți!