Micșorarea răului naște lepădarea răului.

Lepădarea răului este începutul pocăinței.

Începutul pocăinței este începutul mântuirii.

Începutul mântuirii este dispoziția cea bună a inimii.

Dispoziția cea bună (râvna) naște ostenelile.

Începutul ostenelilor sunt virtuțile.

Începutul virtuților este floarea vieții duhovnicești.

Floarea virtuții este începutul lucrării duhovnicești.

Lucrarea duhovnicească este odrasla virtuții, și odrasla acesteia este continuitatea și frecvența lucrării.

Roada și odrasla lucrării continue și stăruitoare este deprinderea (adică obișnuința durabilă).

Odrasla deprinderii este obișnuința (adică să devină virtutea una cu sufletul, starea lui naturală)

Obișnuința în bine naște frica de Dumnezeu.

Frica de Dumnezeu naște păzirea poruncilor, fie a celor cerești, fie a celor pământești.

Păzirea poruncilor este dovada iubirii față de Dumnezeu.

Începutul iubirii este mulțimea smereniei.

Iar mulțimea smereniei este fiica nepătimirii.

Și dobândirea nepătimirii este deplinătatea dragostei.

Adică deplina sălășluire a lui Dumnezeu în cei care au devenit prin nepătimire „curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

Istoria noastră pe pământ este lucrarea unei îndelungate nașteri. Aici jos se țese încet trupul nostru duhovnicesc, așa cum s-a țesut trupul cel firesc în sânul maicii.

Dar spre deosebire totuși de pruncul din pântecele maicii, omul în mersul lui spre curățire primește multe descoperiri cu privire la viața întru care așteaptă să se nască.

(după Ioan al Scării și Nicolae Cabasila)