Zis-a Domnul către ucenicii Săi: În acele zile, după necazul acela, soarele se va întuneca și luna nu-și va mai da lumina ei. Și stelele vor cădea din cer și puterile care sunt în ceruri se vor clătina. Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere multă și cu slavă. Și atunci El va trimite pe îngerii Săi și va aduna pe aleșii Săi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului. Învățați de la smochin pilda aceasta: Când mlădița lui se face fragedă și înfrunzește, cunoașteți că vara este aproape. Tot așa și voi, când veți vedea împlinindu-se aceste lucruri, să știți că El este aproape, lângă uși. Adevărat grăiesc vouă, că nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi toate acestea. Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece. (Marcu 13,24-31) (Miercuri în săptămâna a 34-a după Rusalii)

Pericopa acestei zile continuă discursul Mântuitorului de după intrarea Sa în Ierusalim, atunci când ucenicii, ieșind din oraș într-una din seri, urcau pe Muntele Măslinilor. La exclamația lor admirativă „Ce pietre și ce clădiri!”, referitoare la măreața cetate, Domnul le-a răspuns că nu va rămâne piatră pe piatră din aceasta. În continuare, prevestind zilele teribile care vor veni peste Ierusalim și peste popor, discursul Său devine o profeție referitoare la întreaga lume, iar sfârșitul despre care vorbește pare să fie unul universal. Punctul de cotitură al acestei imagini eshatologice este întunecarea soarelui și a lunii. 

De-a lungul istoriei, mai ales în Evul Mediu, orice eclipsă de soare putea fi interpretată ca semn al apropierii acestui sfârșit prorocit. Tot la fel se întâmpla și cu căderile de meteoriți sau unele catastrofe naturale. De aceea, referirile la întunecarea soarelui și lunii, respectiv căderea stelelor, ca ultimele semne înaintea sfârșitului lumii, trebuie interpretate aici în contextul general al cosmologiei iudaice, al imaginarului oriental cu privire la mersul lumii. 

În întregul spațiu mediteranean, lumea era văzută concentric, pe mai multe paliere. Pământul rotund era înconjurat de „tăria” cerului, făcută de Dumnezeu în cea de-a doua zi a creației. Această „tărie” se poate interpreta în termeni moderni ca atmosfera care separă cerul de pământ. Pe aceasta erau situate soarele, luna și stelele, care se învârteau în jurul pământului. Potrivit altor concepții cosmogonice, existau mai multe ceruri suprapuse. Raiul, așa cum reiese din Epistola a doua către Corinteni (12, 4), se află în al treilea cer. Soarele și luna sunt, în această viziune, mult mai apropiate de pământ decât paradisul. Sfârșitul lumii era văzut ca reversul creației. Însă tulburările de pe pământ, războaiele, fărădelegile, crimele, toate la un loc nu prevesteau în mod direct sfârșitul lumii. Acestea ar fi fost apreciate drept tulburări locale. Totuși, micile catastrofe locale înmulțindu-se, crescând la un grad insuportabil, provocau trecerea neliniștii la palierele următoare. Dacă soarele și luna erau ele înseși afectate în mersul lor, relativ stabil și greu perturbabil, însemna că sfârșitul e aproape. 

Următorul pas către sfârșit era căderea „tăriei” cerului. Pe frescele exterioare de la Mănăstirea Voroneț, îngerii strâng cerul ca pe un sul de hârtie sau ca pe o cortină pe care sunt pictați aștrii. Mișcarea lor se realizează concomitent din patru laturi, după cum afirmă și Domnul în Evanghelia acestei zile. În spatele lor se află Fiul Omului. El vine pe norii cerului și judecă pământul. Reprezentarea Sa denotă putere multă și slavă. Mântuitorul, aici în postura de Judecător al lumii, e înfățișat altfel decât S-a făcut cunoscut oamenilor în timpul vieții Sale pământești. De data aceasta e învăluit în slava dumnezeiască, așa cum S-a arătat celor trei ucenici ai Săi la Schimbarea la Față sau cum este descris de Evanghelistul Ioan în primele capitole ale Apocalipsei (1, 13-18; 4, 1-3). 

Evanghelia acestei zile continuă cu o indicație a Domnului cu privire la iminența sfârșitului. Dacă oamenii știu că vara e aproape, luând drept semne frunzele smochinului, tot așa se poate cunoaște și apropierea vremurilor eshatologice, după semnele tocmai descrise. Am menționat deja că, de-a lungul istoriei, aceste semne au fost interpretate ca un „aici și acum”. Însuși Domnul își încheie discursul prin cuvintele: „Nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi acestea”. Pornind de la aceste cuvinte, s-a încetățenit interpretarea că sfârșitul ar avea loc chiar în decursul vieții martorilor acestor cuvinte. Este știut faptul că membrii Bisericii primare aveau un simț eshatologic foarte profund și așteptau ca Domnul să vină pe norii cerului cât de curând. Sfântul Apostol Pavel le explică tesalonicenilor cum va fi cu venirea Domnului (1 Tesaloniceni 4, 13-18). La fel, de-a lungul istoriei, creștinii au crezut că sfârșitul e aproape în vremea năvălirii barbarilor și a căderii Romei în anul 476, la venirea hunilor, la atacul perșilor asupra Constantinopolului în secolul al VII-lea, la căderea Ierusalimului sub sultanul Saladin în 1187, la căderea Constantinopolului sub latini în 1204 și sub turci în 1453, în timpul ciumei din Evul Mediu, la începutul Primului Război Mondial în 1914, în anul 2000, iar mai nou în 2012. 

Din toate aceste așteptări neconfirmate, s-ar putea concluziona că Domnul nu Se ține de promisiunea Lui referitoare la sfârșitul lumii. Dar și aici există cel puțin două răspunsuri. Unul e că Dumnezeu prelungește pentru rugăciunile drepților timpul de pocăință al omenirii și amână acest sfârșit. Așa a făcut cu oamenii din cetatea Ninive, care s-au pocăit la prorocia lui Iona. Al doilea răspuns este că fiecare generație are propriul sfârșit. Numeroasele necazuri constituie învățăminte, dar și mijloace prin care ne amintim de neputințele și păcatele personale, pentru ca astfel să ne pocăim. În tot răul, Dumnezeu ne oferă prilejuri ca să ne trezim din autosuficiență și să ne amintim de faptul că suntem trecători pe pământ. 

Cu siguranță că pot fi găsite și alte răspunsuri la întrebarea de ce anume sfâșitul lumii încă nu a venit, deși unele semne deja au fost consemnate istoric. Însă afirmația din popor, cum că sfârșitul lumii este pentru fiecare om propria lui moarte, este o cugetare de mult bun simț. Cu toate că lumea are un sfârșit general, omul înțelept se interesează, în primul rând, de propria sa viață și de întâlnirea personală cu Dumnezeu, iar mersul lumii este doar secundar, un ecou al veacului prin care fiecare trece.